Născută la 18 iulie 1963 în satul Mihăilenii Vechi, raionul Râșcani. A făcut studii la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți. Patru ani a activat ca profesoară de engleză la școala rusă din Camenca. Profesoară de engleză la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din orașul Fălești.
Luni
Savurez cu cea mai mare plăcere liniștea și prospețimea orășelului meu. De acasă până la serviciu fac 25 min.pe jos, timp suficient pentru a-mi ordona gândurile.
Lunea e o zi deosebită. De fiecare dată lunea vine cu momente neordinare: avem mai multe de împărtășit, simțind un dor neexplicat. Astăzi am doar patru lecții cu clase de liceu. Îmi ador mult elevii.
Deseori afirm că am cei mai deosebiți învățăcei. Astăzi am realizat ceva nou în atelierul meu de lucru, unde des au loc miracole, cu elevii mei, care au un potențial creativ deosebit. Pe parcursul activității mele am „zidit” un crez: un geniu nu se naște la comandă, de aceea orice idee deosebită este încurajată.
După patru lecții am avut puțin timp să stau la o cafea cu D-na bibliotecară, un omuleț de suflet și o personalitate îndrăgostită de puritatea și frumusețea cuvântului. Am citit un articol în „Învățătorul modern”, am răsfoit cu îngăduință cărțile noi, am mai pus țara la cale și am plecat. Am mai schimbat câteva cuvinte cu o elevă de a mea despre pregătirea de olimpiada raională.
În drum spre casă am vizitat medicul de familie. Am primit indicațiile necesare pentru problema mea, care nicidecum nu dorește sa mă părăsească. Dar sunt optimistă și sunt sigură, că totul va fi bine.
Seara a fost una specială: soțul meu a pregătit cina și am savurat nu atât bucatele gătite cu multă grijă, cât căldura și dorința sufletului lui de a mă face să-mi revin după criza de tensiunea arterială de săptămâna trecută. Au urmat apoi conversațiile în Skype și Viber cu cei mai scumpi, dar foarte departe de noi.
Noi, dascălii, suntem oamenii care întredeschid cortina viitorului, chiar și din simplu motiv, că trebuie să ne aranjăm pas cu pas ziua de mâine. Iar mâine am cinci lecții.
Marți
E devreme, încă prea devreme să mă trezesc, dar am deschis ochii și am simțit o căldură, o căldură plăcută în sufletdoar acasă poți să ai parte de așa ceva. Moleșala așternutului cald s-a spulberat și s-a început o nouă zi cu bune și cu rele – ziua care nu se va mai repeta nici odată.
În drum spre școală am întâlnit un licean. Am avut cu cine discuta și, în plus, cavalerul s-a oferit să mă ajute cu geanta mea plină cu cărți și caiete. Am refuzat, dar gestul a contat. Ajunși la liceu ne-am luat rămas bun și am plecat fiecare în drumul său: eu la catedra mea, el la ora de dirigenție. Privesc atent elevii din sala de clasă și mă gândesc în sinea mea: Au crescut! Sunt deja maturi gata să plece în lumea largă. Mă mândresc cu ei cu atitudinea lor față de tot ce realizăm la ore și nu numai, cu modul lor de a trata lumea și pe sine. Sunt sigură că vor lupta pentru visele pe care le au pentru realizările dorite. Am citit undeva că anotimpurile vârstelor se întrepătrund cu luminile sufletelor întâlnite. Cred că este cazul meu acești tineri deosebiți îmi dau forțe să accept viața, ei îmi creează condiții să merg cu ei în pas sau foarte puțin în urma lor. Avem ceea ce merităm. Oare așa să fie?
Ultimele zile mass media vorbește despre mișcarea sindicalistă de ramură. Cerem..., cerem ce? Cerem ceea ce pe bune trebuie să ne aparțină un salariul decent, apreciere la justa valoare cerem să fim auziți. Sunetul clopoțelului îmi întrerupe firul gândurilor.
A fost o zi cu realizări mici, dar totuși realizări. Am ajuns acasă extenuată, dar împlinită.
Seara am avut o întâlnire cu niște prieteni. Am discutat despre multe, despre vizita președintelui țării la Moscova și despre pseudo-democrația din țară, despre „reformele” din învățământ, despre soarta revendicărilor înaintate de sindicatele din învățământ etc.
S-a mai terminat o zi, s-a mai stins o stea. Vorba poetului:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ajungă.
Miercuri
Este ziua când mă întâlnesc cu elevii din clasa a V-a. Ei sunt cei mai mici discipoli ai mei. Alături de ei mă văd și eu o copilă. Cât de atenți sunt: nimic nu le scapă. De ce sunteți tristă? - astăzi sunteți mai frumoasă.
Sunt elevii mei doar un an, dar sunt nespus de bucuroasă că procesul de „altoire” a avut loc. Le-am altoit dragostea de obiectul meu, de frumos și cel mai important de a fi om în orice situație. La pauză am fost invitați la o ședință fulger de catedră unde s-au făcut publice rezultatele Olimpiadei locale. Sunt mândră de succesele elevilor mei.
E iarnă frumoasă, adevărată cu ger, zăpadă și îngheț. Viața întreagă mi-a fost frică de cel mai periculos îngheț, cel al sufletului, când indiferența se cuibărește în inimă și nu mai dorește să plece…..
Din nou la medic, gânduri… optimism… și o dorință enormă de a schimba lumea, de a schimba atitudinea față de clipă, clipa eternă…
În sfirșit am ajuns acasă...; aici imi este refugiul.
Urmăresc știrile. Viceministra educației Cristina Boaghi face declarații după ședința Guvernului. Sunt foarte atentă la cele relatate. Dar nu aceasta mi-am dorit eu să aud. Așteptările au fost altele. Dar…
Știrea cu privire la conceptul de salarizare a profesorilor în baza de performanțe mi-a părut unul atractiv. Vom vedea… sfârșitul încoronează opera.
Omagiul dedicat lui Grigore Vieru mi-a readus nostalgia. Vorba poetului: „Nu am, moarte, cu tine nimic…”
Am mai scris o filă în istoria vieții mele… am devenit mai ințeleaptă, sau... poate... Noapte bună, lume.
Joi
„Inima este arcușul cu care cânți la vioara vieții”.
… Zorii zilei îmi fac cu ochiul, propunându-mi o nouă provocare, o nouă oportunitate de a face lumea un pic mai bună…
Noaptea a fost agitată. Inima mea nu vrea să se liniștească. Crizele nu vor să capituleze. Medicamentele își fac jobul, dar prea încet.
Am luat pastila și caut liniștea pe undeva prin apropiere. M–am apropiat de geamul de la bucătărie și m-am cuibărit lângă caloriferul cald. Radioul își face meseria pe cinste: are grijă să fiu bine informată. Caleidoscopul informațional a atins o notă mai sonoră: Transnistria.
Pentru mine și familia mea, acesta nu este doar un teritoriu, dar este o enigmă a viselor și frumuseței, ascunse în fiecare clipă a celor patru ani petrecuți acolo. Acolo am început cariera mea de dascăl, am creat familia, acolo a văzut lumina zilei primul nostru copilaș. Adesea mă intreb, de ce durează rezolvarea conflictului? De ce doar vorbe, doar tratative? Împletesc și împletesc gânduri peste gânduri... Au rămas acolo oameni, gânduri, suflete. Suflete deosebite care au pătruns în inima mea, vorbind încet și călcând atent, atent de tot. Și acum păstrez acea căldură cu care am fost tratată de colegii de serviciu, de prieteni si de foștii mei elevi. Oamenii sunt peste tot la fel, toți doresc liniște și pace. „Transnistria - lacrima mea…
Telefonul mi-a reamintit, că este joi și vom avea oaspeți; vine Mihai, mezinul nostru. Un zâmbet cald îmi apare la avalanșa amintirilor. Amintiri din îndepărtata copilărie a fiilor mei. Un lucru a rămas stabil, dragostea necondiționată, care aduce sens vieții. De cele mai multe ori inima are nevoie de lucruri simple ca să fie fericită. În speranța că inimioara mea va ințelege că remediul meu sunt copiii mei, se va liniști și lucrurile se vor normalize.
Revin in lumea reală. Prezentatorul știrilor vorbește despre securitatea consumatorului. Oare care securitate? Etichetele de pe produse nu sunt garantul siguranței și al corectitudinii. Vorbim prea mult și înălțător. 25 de ani de pseudo-democrație, 25 de ani pierduți, cu vise spulberate și destine vitrege chiar și la tine acasă.
E târziu. Dupa ploaia amintirilor și cugetărilor de astăzi, mă retrag la bucătărie, unde urmează sa îmi aștept oaspetele. Ușa s-a deschis și casa noastră a prins grai. Fericirea nu are hotare. Noapte bună, oameni frumoși.
Vineri
„Fiecare are o carte a vieții. Depinde de noi cât de frumoasă va fi.”
Ziua incepe cu un gând luminos, cu sperață și cu o cafea cu scorțișoară. Privesc la geamurile întunecate ale caselor din apropiere. Lumea mai doarme incă. Eu mă pornesc la drum. Plec unde știu că sunt așteptată, unde se zidește viitorul. Frumusețea feerică a naturii îmi toarnă în suflet prospețime și frumusețe. Pășesc atent din cauza poleiului. Îmi adun gândurile. M-a marcat deosebit discursul profesoarei de istorie, publicat recent. Sunt solidară cu colega mea. Resposabilitatea unui dascăl este enormă. Suntem acei care citim buchie cu buchie destinele omenești. Speranța noastră sunt ei, elevii de astăzi, tânarul de mâine. Îmi doresc foarte mult să fie corecți, să gândească liber, să-și expună părerile onest, dar nu obraznic. Să păstreze cu sfințenie rădăcinile și tradițiile. Unde nu s-ar afla să fie mândri de țărișoara lor. Vreau să-mi reușească să-i înaripez, să-i inspir. Să le explic că viața este frumoasă și noi suntem autorii propriului destin.
Nu sunt o personă publică și nici nu-mi doresc acest lucru. Tot ce îmi doresc ca toate mamele să fie fericite, ca toți copiii să-și găsească rostul in viață.
Lecție după lecție a zburat ziua. O altă săptămână, o altă filă în istorie.
Sperăm la vremuri mai bune, la decizii guvernamentale reale, la fapte concrete, atitudine și verticalitate. Schimbarea începe de la noi, de la fiecare. Cartea vieții o scriem noi.