Nu a fost deloc întâmplător că Stalin condamna în 1948-’49 practic 80% dintre membrii Academiei de Științe Agricole a Uniunii Sovietice. În 1948, genetica sovietică se afla la egal cu cea americană din punctul de vedere al dezvoltării științifice. Într-un faimos discurs din 1948, ideologul-șef al stalinismului, Andrei Jdanov, denunța genetica drept o știință reacționară şi burgheză. Are loc o sesiune a Academiei de Științe a URSS şi câțiva dintre cei mai mari geneticieni ai lumii încearcă politicos să-şi apere disciplina. Sunt forțați practic să se supună ordinului partidului, în final sunt deportați şi, mulți dintre ei, executați. Atacul este condus de șarlatanul Trofim Lîsenko și de politrucul marxist Isaak Prezent. De ce a existat o asemenea problemă cu genetica? Pentru că ea se opunea marxismului, contrazicea teoria transformismului universal, deoarece refuza să accepte că trăsăturile dobândite de anumite exemplare ale unei specii se pot transmite pe cale genetică. Cu alte cuvinte, educația socialistă nu se putea transmite genetic. Primul lucru pe care îl susține însă întreaga construcție a sistemului totalitar este că poate construi Omul Nou. Genetica se opune deci marii transformări a conștiinței umane şi este în consecință condamnată. Filosofic vorbind, la baza marxismului se află ideea revoluției antropocentriste prin care laboratorul social transformă în mod radical progresist individul şi societatea, iar aceste trăsături dobândite pot fi transmise genetic din generație în generație. În acest mare proiect s-a situat şi sinistrul experiment de la Pitești: deplina spălare pe creier, condiționare totală a individului şi transformarea lui în subiect absolut al statului totalitar.
Un alt element asupra căruia doresc să mă opresc este problema totalitarismului ca formă nouă de politic. Nu vom înțelege niciodată secolul XX dacă nu acceptăm că bolșevicii, odată cu scindarea social-democrației ruse, inventează un partid de tip nou, partidul avangardă. Este de ajuns să ne amintim de celebrul citat dintr-unul din liderii bolșevici care, după expresia engleză „right or wrong, it’s my country”, a afirmat „right or wrong, it’s my party”. Nu este vorba de oricine, ci de Lev Troțki, numărul doi al partidului bolșevic în 1923. Partidul apare ca încarnare a proletariatului, instrument al salvării personificate, Prometeu modern ș.a.m.d. Leninismul provine, prin urmare, din întâlnirea dintre o tendință autoritară a marxismului şi hybrisul istoric. Lenin este ascetul revoluționar, iacobinul secolului XX. Nu puțini analiști ai acestui fenomen au remarcat că pentru bolșevici existența personală era un sub-semn al existenței partidului, iar viața partidului prevalează asupra vieții fizice. Chiar sinuciderea, cel mai personal dintre actele umane posibile, avea doar o semnificație politică pentru bolșevici. Când, în 1937, Sergo Ordjonikidze (vechi colaborator al lui Stalin, la acea vreme comisarul poporului pentru industria grea) se sinucide, Stalin spune: „Iată şi altă trădare”. La fel, sinuciderea prietenului lui Buharin, Mihail Tomski, fost membru al Biroului Politic din timpul lui Lenin, lider al sindicatelor în anii ’20, este subiect de persiflare și ponegrire. Nu disperarea, ci lașitatea e privită (și osândită) ca rațiune a acestui gest. Suicidul devine astfel doar o altă formă de trădare a partidului. În cazul Nadejdei Allilueva, propria sa soție, Stalin vede o trădare politică și personală.
În nazism nu s-a pomenit ca victimele lui Hitler să îl slăvească pe acesta. Victimele bolșevice ale lui Stalin însă l-au glorificat: nu se mulțumesc să fie victime, trebuie să îl şi glorifice pe tiran. Într-o scrisoare adresată lui Stalin înainte de a fi executat, Nikolai Ivanovici Buharin îi mulțumește acestuia pentru „angelica lui răbdare”! Instituția criticii şi autocriticii au funcționat ca forme moderne ale sadomasochismului, critica fiind sadism iar auto-critica, expresia masochismului. Tot Buharin, la 10 decembrie 1937, scrie din celulă, următoarea scrisoare: „Mă pregătesc să plec în această vale a plângerii şi nu am în mine nimic altceva în raport cu tine, cu partidul şi cu cauza decât o mare şi nesfârșită dragoste. Adio pentru totdeauna şi amintește-ți cu drag de al tău nefericit – N. Buharin”. Este condamnat la moarte şi executat în martie 1938, iar Stalin păstrează această ultimă scrisoare în sertarul său personal. La 3 februarie 1940, celălalt Nikolai Ivanovici (Ejov), șeful NKVD-ului până la numirea lui Lavrenti Beria, este arestat de Stalin. Fusese aclamat la Congresul al XVIII-lea din 1939, ajunsese să creadă că fără el statul sovietic s-ar prăbuși. Nu recunoaște crimele de care este acuzat, însă acceptă stoic verdictul, declarația sa încheindu-se: „Spuneți-i tovarășului Stalin că voi muri cu numele său pe buze!”
