Prăbușirea leninismului și sfârșitul Războiului Rece au schimbat fundamental natura conflictelor ideologice moderne. Inițial, apăruse un consens care proclama triumful final al revoluției liberale. Mai apoi, când tensiunile cultural-politice nu au dispărut, ba chiar s-au amplificat, a devenit limpede că o contrapartidă la renașterea democratică globală o reprezintă căutarea rădăcinilor, loialităților și apartenențelor primordiale. Cu alte cuvinte, condiția postmodernă nu este scutită de dilemele morale și politice asociate cu justiția, egalitatea și libertatea. Așa cum au demonstrat-o și operele lui Norberto Bobbio sau Jürgen Habermas, noțiunile de stânga și dreapta trebuie să fie regândite (reconceptualizate), dar ele nu au dispărut ca repere ale hărții ideologice contemporane.
Propun o discuție foarte importantă bazată pe declinul teologiilor seculare și insatisfacția largă cu privire la clivajele ideologice tradiționale. Cu ani în urmă, François Furet remarca această tendință spre transcenderea partizanatelor convenționale, insistând pe relativizarea dihotomiilor ideologice dominante. În pofida angajamentului său marxist de durată, Eric Hobsbawm a asumat aceeași tendință când scria despre sfârșitul „epocii extremelor”. Cum arăta Martin Krygier într-un provocator eseu, căutarea comunității internaționale „conservator-liberal-socialiste” a intelectualilor critici a fost un produs și un răspuns la hybrisul total și cvasi-omogen al comunismului, un avatar al visului hegelian al coincidenței/reconcilierii finale între subiect și obiect.
Krygier este cinstit în dezacordul său cu crezul lui Kołakowski, nu pentru eclectismul deliberat al acestuia din urmă, ci, mai degrabă, pentru modestia lui auto-limitativă, adică ezitarea în a merge suficient de departe. Într-adevăr, sunt de acord cu Krygier că lumea după prăbușirea leninismului (și epuizarea radicalismului, în general) nu reprezintă pur și simplu „triumful liberalismului”, ci constituirea unei noi ideosfere, care este prin definiție comprehensivă, incluzivă și provizorie. De fapt, aceasta este și marca înregistrată a postmodernității, una despre care Jacques Derrida scria în Spectrele lui Marx, și ale cărei implicații sunt cu acuratețe analizate de Sean Patrick Eudaily într-o importantă contribuție. Ceea ce s-a petrecut în ultimele două sau trei decenii, așa cum au remarcat la vremea lor și autori precum Cornelius Castoriadis și Claude Lefort, este tocmai disoluția granițelor rigide ale politicului și goana după înnoirea paradigmelor politice. Cu alte cuvinte, este un timp în care toate viziunile convenționale despre salvarea imanentă (și iminentă) au fost în mod dramatic puse sub lupă.
Așa cum au arătat și filosofii maghiari Ágnes Heller și Ferenc Fehér, aveam de-a face cu o epocă a declinului universalismului radical, un timp în care condiția politică postmodernă pune sub semnul îndoielii orice tentativă de a restabili paradigme redemptive. Marile narațiuni, așa cum au spus-o clar Jean Baudrillard, Jean-François Lyotard și Slavoj Žižek, și-au pierdut atracția emoțională și intelectuală. Pe de altă parte, mitologii politice noi sau mai puțin noi au reintrat în arenă, ostensibile mai ales în discursurile despre identitatea etnică și pretinzând că merg dincolo de dreapta și de stânga, contestând apoi consensul „conservator-liberal-socialist” drept o himeră intelectuală universalistă. În acest sens, manifestul lui Leszek Kołakowski a fost profetic prin aceea că a anunțat venirea unei epoci post-ideologice și post-utopice. Într-un fel, viziunea sa nu a fost atât de diferită de cea a unora dintre intelectualii New York-ului, Dwight Macdonald, Hannah Arendt și, mai ales, Daniel Bell.
Karol Soltan face apologia resurecției centrului și privește la programul lui Kołakowski din 1978 ca la premisa necesară pentru eforturi mai recente occidentale de a genera o rețea comunitară internațională. În același fel, orice s-ar spune despre contradicțiile interne ale ideologiei celei de-A Treia Căi, în forma ei Giddens-Schröder-Blair, ea aduce totuși ceva nou în acest proces de reconstrucție ideologică. Soltan remarcă faptul că noul eclectism (sau moderația ideologică) poartă riscul de a părea cinic și neinteresant. Pentru Soltan, ceea ce contează în mod fundamental este crearea unei politici a centrului care să evite categorisiri și limitări înghețate în formule anacronice. Dacă ar fi să reinterpretez poziția sa, el favorizează eterogenitatea baroc în fața formelor clasice de ortodoxie doctrinară. Într-adevăr, acesta a fost înțelesul profund al refuzului mucalit kołakowskian al idealurilor utopice (socialiste, liberale sau conservatoare). „Sfârșitul istoriei”, presupusul marș inevitabil al umanității în direcția ordinii perfecte („progresul în conștiința libertății”, pentru a utiliza sintagma lui Hegel), sunt exact opusul la ceea ce epoca noastră, adesea cu viziuni competitive despre modernitate, a avut să ofere. În același fel, apelul lui Derrida pentru o nouă Internațională nu este foarte diferit de accentul pus de Václav Havel pe responsabilitatea intelectualilor și nevoia de angajament politic de partea celor care nu achiesează la logica raționalității birocratic-tehnologice (ceea ce Theodor W. Adorno și Max Horkheimer au numit „rațiunea instrumentală”).
Într-adevăr, în varii ocazii, Havel a vorbit despre viziunea sa asupra unei conspirații universale a intelectualilor critici, deci democratici. Acest lucru presupune căutarea acelor forme ale politicii care favorizează și susțin spațiul public, care se opun eforturilor de a transforma orice instituție într-un fetiș (piețe economice, parlamente, partide politice). Sufixele tradiționale de tip „ism” sună demodat zilele acestea (și au făcut-o chiar vreme de câteva decenii). Dacă există o moștenire a gândirii disidente central-europene care trebuie prezervată și chiar dezvoltată, cred că aceasta este viziunea promovată de Carta 77 despre o comunitate transparentă, deliberativă a indivizilor, uniți prin respingerea societăților și ideologiilor ermetice. Refuzurile unor Kołakowski, Havel sau Michnik de a fi încadrați într-o formulă ideologică care să-i minimalizeze izvorăsc exact din această cunoaștere a faptului că, așa cum obișnuia și Max Weber să spună, politica este un teritoriu tragic al competiției între mulți zei și demoni rivali, în care nimeni nu are dreptul să pretindă infailibilitatea. Deci această discuție este despre rolul ideilor într-o epocă a comunicațiilor și interacțiunilor globalizate, despre posibilitățile de recreare a unui univers al participării simbolice în care indivizii pot avea opțiuni raționale în favoarea deschiderii spațiului public către actori din ce în ce mai mulți și variați. Noul eclectism este astfel înrădăcinat într-o viziune a incluziunii post-naționaliste, a universalismului civic, și se opune oricărei forme de fundamentalism monist etno-religios.
În aprilie 1950, într-un extrem de influent eseu apărut în paginile revistei Foreign Affairs și intitulat „Political Ideas in the Twentieth Century”, Isaiah Berlin a formulat în mod curajos nevoia de depășire a rigidităților ideologice. În opinia sa, ceea ce epoca noastră are nevoie „nu este (așa cum ni s-a spus adesea) mai multă credință, sau o conducere mai fermă, sau o organizare pe baze mai științifice. Mai degrabă, este tocmai opusul – mai puțină ardoare mesianică, un scepticism mai luminat, mai multă tolerare a idiosincrasiilor”.
Noua Internațională a intelectualilor cosmopoliți critici/democratici/post-ideologici nu va susține orice soluții arogante la problemele umanității și nu se va feri de recunoașterea faptului că rădăcinile barbariei sunt de aflat în inima modernității. Ea se inspiră din tradiția gândirii neînregimentate, incluzând pentru prea mult timp uitatele căutări ale unor combinații eclectice între socialism și liberalism. Cum a spus-o cândva și Derrida, sloganul unei asemenea noi Internaționale ar trebui să fie „Libertate, Egalitate, Ospitalitate”. Acest lucru nu înseamnă că noua Internațională ar trebui să îmbrățișeze automat viziunile brute ale dominației universale „capitalist-liberale”. Lupta antitotalitară în Est, incluzând mișcarea studenților din Varșovia din martie 1968, nu s-a opus sau nu a disprețuit „libertățile burgheze” ca drepturi „fictive”. Din contră, ea a apărat acele drepturi ca fiind profund substanțiale și a găsit în ele o cauză pentru care merita să trăiești, lupți și suferi. Din tradiția revoluționară asociată cu annus mirabilis 1989, am învățat că drepturile civice și ale omului sunt fundația oricărei forme de societate decentă. Astfel, există un minim liberal în efortul de regândire a paradigmelor tradiționale, unul în absența căruia noile mișcări sociale pot prea lesne deraia înspre anarho-populismul nihilist. Este un minim care trebuie să penetreze toate componentele hibridului pe cale de a se naște și, prin urmare, inclusiv dinamica Internaționalei „conservator-liberal-socială-democratică-antifascistă și anticomunistă”.
