Richard Pipes detestă platitudinile academice. Originala lui carte, Russia Under the Bolshevik Regime (Vintage, 1995), bazându-se pe un tezaur anterior inaccesibil al arhivelor comuniste sovietice, reprezintă o interpretare a Rusiei lui Lenin care a devenit clasică. Verdictul său este unul sever: Oricare vor fi fost intențiile lor, bolșevicii au impus o tiranie cu efecte groaznice pentru supușii lor și pentru lume.
Nu că profesorul de la Harvard ar fi avut vreo simpatie anume pentru autocrația țaristă, dar el refuză să îi atribuie mai mult decât nota ei istorică de plată: o acaparare patrimonială a tuturor afacerilor statului (economice și politice deopotrivă); o respingere a cooperării cu grupurile democratice, conservatoare ori liberale; și ideile și practicile reacționare, adesea obscurantiste. Dar, cel puțin, arată Pipes, țarului îi păsa într-adevăr de Rusia. Această grijă explică de ce Nicolae al II-lea nu le-a ordonat trupelor sale să-i masacreze pe răzvrătiții din Sankt Petersburg, în februarie 1917, și a abdicat, în vreme ce bolșevicii, conduși de V.I. Lenin și Lev Troțki, au ordonat o reprimare sălbatică a marinarilor din Kronstadt, în martie 1921.
Bolșevicii, în opinia lui Pipes, au profesat credința ideologică (evident, de sorginte marxistă), dar principala și fundamentala lor preocupare a fost puterea absolută. Pentru ei, Rusia era locul experimentelor cu scheme sociale și niciun preț nu era prea mare în realizarea acelor planuri. Un capitol edificator despre comunism, fascism și național-socialism îl găsește pe Pipes cercetând ascensiunea totalitarismului în Rusia lui Lenin. El arată într-o manieră convingătoare că totalitarismele de dreapta au importat și ajustat tehnicile de control asupra minții și dominație testate mai întâi de Lenin și acoliții săi. Profund și riguros, acest capitol reprezintă una din cele mai serioase tentative de reexaminare a noțiunii de „totalitarism”, un termen care căpătase o proastă reputație printre specialiști din pricina retoricii sale de tip Război Rece.
Pipes arată că național-socialismul a deprins de la omologii ruși tehnicile revoluționare de mobilizare și îndoctrinare. Regimurile totalitare rus, german și italian au împărtășit, de asemenea, cel puțin o altă caracteristică: ostilitatea viscerală, de neabătut față de democrația liberală. Lenin poate pretinde întâietatea și la acest capitol.
Erudiția lui Pipes și calitățile sale interpretative sunt uluitoare. Uneori, el este înclinat spre propriile descoperiri și ipoteze pe care tinde să le exprime în termeni mult prea tari. Cineva ar putea fi uimit să constate cum Pipes leagă atât de direct experimentul bolșevic (sau sursa lui marxistă) de Iluminismul european. Potrivit lui Richard Pipes, chiar eșecul sovietismului a fost cauzat de extrem de periculoasa lui convingere că umanitatea poate fi recroită după anumite tipare raționale concepute de o elită de intelectuali vizionari.
Pipes însuși admite că Lenin și adepții săi, în pofida pretenției lor de apartenență la marxismul european, au fost în realitate o mână de fanatici. Utopismul lor era facultativ. Ceea ce conta și i-a ținut uniți sub bagheta lui Lenin a fost o fermitate vecină cu nebunia. Însăși categoria compasiunii a fost eliminată din codul lor etic. Pipes este în cea mai bună formă intelectuală când îi portretizează pe Lenin și Troțki ca pe niște politicieni (sens larg) reci, șireți și iremediabil însetați de putere.
Se spune că sfârșitul încoronează opera. Pipes insistă asupra naturii bolșevismului și impactul acțiunilor lui Lenin într-un capitol de concluzii privind înțelesurile Revoluției ruse. Scris cu multă incisivitate, textul reprezintă o tentativă profundă de a desțeleni sensurile tragicului experiment bolșevic și de a-l plasa într-o perspectivă istorică globală. Pentru Pipes, bolșevismul era inextricabil legat de istoria, instituțiile și mentalitățile ruse. Asta nu înseamnă că marxismul (o viziune asupra lumii de sorginte occidentală) nu a contat în nașterea respectivului Behemoth totalitar. Dar pentru ca o anume specie de marxism să reușească în Rusia (autoritar, obtuz, absolut intolerant și ultracentralist), toate celelalte componente ale marxismului (celebrarea subiectivității și emanciparea, opoziția față de orice formă de alienare, etc.) trebuiau să fie abandonate.
Scrie Pipes: „Fără îndoială, teoriile care stau la baza bolșevismului, în special cele ale lui Karl Marx, erau de proveniență occidentală. Însă e la fel de neîndoielnic că practicile bolșevice erau indigene, pentru că nicăieri în Occident nu a mai dus marxismul la excesele totalitare ale leninism-stalinismului”. Viziunea sa poate fi neliniștitoare și chiar iritantă pentru avocații unui „marxism inocent”, despovărat de orice responsabilitate pentru bolșevism, cât și pentru naționaliștii ruși care continuă să blameze teoriile occidentale pentru soarta țării lor în acel secol. Chiar și așa, diagnosticul lui Pipes este riguros: Combinația dintre un marxism degradat și tradițiile autoritare și radical-nihiliste ale Rusiei a fost rețeta sigură pentru ascensiunea unui despotism unic prin intensitate și anduranță.
Cartea oferă o analiză pătrunzătoare a constituirii sistemului sovietic, incluzând o evaluare detaliată și adesea neconvențională a războiului civil și foametei (rezultat al politicilor economice inepte ale bolșevicilor); persecutarea tuturor formelor de activități independente (politice, economice, spirituale); înființarea Cominternului și eforturile de a exporta revoluția; constituirea statului polițienesc și rolul personal al lui Lenin în lansarea Terorii Roșii care a suprimat orice formă de opoziție, înăuntrul și în afara partidului.
La sfârșitul vieții sale, părintele fondator, un Lenin suferind, s-a găsit el însuși izolat și lipsit de putere, înconjurat de sicofanți conspiratori. Revoluția a eșuat în a aprinde Apocalipsa europeană. Proletarii de pretutindeni și-au abandonat frații și surorile ruse; mulți s-au înrolat în ascensionalele mișcări fasciste. Birocrația a devenit mai monstruoasă și mai agresivă ca în vremurile țariste. Sub imperiul noii lor politici economice, gangsterii și profitorii se căpătuiau, în vreme ce muncitorii și țăranii erau amenințați de spectrul foametei.
În asemenea circumstanțe crunte, ascensiunea lui Stalin a fost doar consecința logică. El a fost, într-adevăr, cel mai loial locotenent iar Pipes insistă pe bună dreptate asupra faptului că datorită lui Lenin a căpătat Koba puterea-i extraordinară în cadrul partidului. În cuvintele autorului, „megalomania lui Stalin, vendeta lui, paranoia lui morbidă, ori alte odioase calități personale nu ar trebui să ascundă faptul că ideologia sa și modul de operare erau ale lui Lenin”.
Nicio recenzie nu poate face pe deplin dreptate unei asemenea opere de elucidare politică, morală și istorică. Pipes nu a scris un tratat aseptic, înțesat cu date și văduvit de claritate, ci, mai cu seamă, o carte pasionantă a cărei extraordinară elocință își are originea în valori universale precum adevărul, onoarea, responsabilitatea și sacralitatea vieții umane.
