Dacă vrem să înțelegem de ce–ul perpetuării stalinismului în România, e nevoie de recursul la biografie. Aici nu este vorba de o abordare pătimașă, de un rechizitoriu, ci de fapte verificabile. Fără Leonte Răutu (născut pe 28 februarie 1910), Mihail Roller și Sorin Toma n-ar fi putut întreprinde operațiunile lor distructive. Fără Leonte Răutu, Gheorghiu-Dej n-ar fi fost în stare să se opună viiturii hrușcioviste. În chip ironic, tocmai fostul șef al secției române de la Radio Moscova, devenit șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, l-a ghidat pe Dej în acele clipe extrem de periculoase și deconcertante care au urmat Congresului al XX-lea. Și-a trădat fără urmă de remușcare fostul patron, pe Iosif Chișinevschi, căzut în dizgrația lui Dej, alături de Miron Constantinescu, pentru timide, dar reale critici la adresa abuzurilor din perioada stalinismului dezlănțuit. Nu a fost surprins niciodată în flagrant delict de idei originale. Era servil, insidios și obedient. El a fost cel care, descriindu-se pe sine, a inserat într-un faimos discurs al lui Dej, în noiembrie 1961, cuvintele menite să-l înfiereze pe Iosif Chișinevschi: „esența slugarnică și carieristă”.
În vara lui 1964, familiile Răutu și Ceaușescu și-au petrecut împreună concediul în Franța. Dej avea o încredere totală în șeful Direcției Organizatorice (Nicolae Ceaușescu) și în cel al Direcției de Propagandă (Leonte Răutu). Editorialul lui Noël Bernard pe tema prăbușirii politice a fostului țar ideologic al României este o mostră de profesionalism jurnalistic și perspicacitate analitică. Despre Leonte Răutu am scris o carte împreună cu istoricul Cristian Vasile, apărută la Humanitas în 2008. Inspirați de o poezie a lui Eugen Jebeleanu din volumul Hanibal, l-am numit „perfectul acrobat”. Era cinic, era maleabil, era necruțător. A apucat revoluția din decembrie 1989 și, îmi spunea ginerele său, regretatul Mihai Oroveanu, a urmărit cu satisfacție execuția cuplului Ceaușescu. A murit în 1993 și a fost incinerat la Crematoriul Cenușa...
Asemeni lui Leonte Răutu, bolșevic prin instinct și ca formă mentală, Ion Iliescu n-a asimilat niciodată lecțiile de-stalinizării. N-a înțeles că sistemul în care a crezut cu fanatic devotament era în esența sa unul ilegitim și criminal. Tocmai din acest motiv este șocant că pentru mulți dintre noi trecutul nu dispare, el trebuie confruntat cu onestitate, probitate și, da – intransigență morală. În 1956, precum și în anii ce-au urmat, Ion Iliescu a fost flagelul prigoanei împotriva studenților rebeli din România. Pentru el, revoluția din Ungaria era o contrarevoluție. În sinea sa, l-a detestat pe Nikita Hrușciov și l-a disprețuit pe Imre Nagy. Ion Iliescu nu a fost un revizionist marxist, ci un aparatcik obedient al sistemului propagandei comuniste. Nu a plâns morții totalitarismului, de ce i-ar jeli pe aceia din perioada revoluției confiscate și a barbarelor mineriade? Ion Iliescu nu a fost un eretic, cu atât mai puțin un apostat.
Acum 11 ani am publicat, Doina Jela și cu mine, la Curtea Veche Publishing, un volum despre anul revoluționar 1956. Cartea include textul complet al Discursului Secret, cu note explicative semnate de Armand Goșu. Dacă n-ar fi existat Discursul Secret rostit de Hrușciov în noaptea dinspre 25 spre 26 februarie 1956, n-ar fi fost posibile acel octombrie polonez și Revoluția maghiară. Un citat iluminant din capodopera lui Tony Judt, Postwar: A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2005: „The effect was intoxicating. For Communists, the denunciation of Stalin and his works was confusing and troubling… On Eastern Europe, the impact of Khrushchev’s reported abjuration was even more dramatic.” [„Efectul a fost intoxicant. Pentru comuniști, denunțarea lui Stalin și a faptelor sale a fost confuzantă și tulburătoare... Asupra Europei de Est, impactul abjurației lui Hrușciov a fost chiar mai dramatic”.] Judt îl citează pe marele poet ceh Jaroslav Seifert: „The nightmare has been exorcised.” [„Coșmarul a fost exorcizat”.]
Spun „rostit de Hrușciov” întrucât primul secretar al CC al PCUS, administratorul en titre al dogmei oficiale, s-a îndepărtat adeseori de la textul conceput de comisia condusă de Piotr Pospelov și aprobat într-o ședință furtunoasă a Prezidiului CC, în pofida opoziției furibunde a lui Viaceslav Molotov și a acoliților săi, în primul rând Lazar Kaganovici, Gheorghi Malenkov și Kliment Voroșilov. Pentru Ion Iliescu, comunismul nu a fost un coșmar, ci „visul de aur al omenirii”. Cândva, am crezut că Ion Iliescu e capabil de învățare politică. M-am înșelat.
