Într-o dezbatere de la sfârșitul anilor ’90 de la sediul revistei Journal of Democracy a fost abordată tema Europei de Est la un deceniu de la prăbușirea regimurilor comuniste. Apăruse și numărul din iarna anului 1999 al revistei în care era inclusă o incitantă masă rotundă pe aceeași temă. Contribuțiile fuseseră semnate de Richard Rose, G. M. Tamás, Jacques Rupnik, Martin Butora și Steven Saxonberg, precum și un eseu al meu care încerca să ilumineze semnificațiile și mai ales ceea ce s-ar fi putut numi „lecțiile” primului deceniu postcomunist. Se contura astfel un consens minimal asupra faptului că, oricum ar fi privite efectele dezintegrării regimurilor comuniste, tiraniile ideocratice leniniste au pierit definitiv. Ceea ce nu justifica, totuși, anumite abordări euforice, care proclamau „sfârșitul istoriei” și victoria definitivă a paradigmei politice a democrației liberale. Populisme și autoritarisme de alt gen continuă nestingherite să se facă simțite în zonă, dar și pretutindeni în lume, uneori periclitând fragilele construcții pluraliste. Calea spre o societate deschisă, cum afirma Ralf Dahrendorf, implica și o lungă perioadă de căutări, frământări, deziluzii, încercări și erori. Spunea pe drept cuvânt Dahrendorf, într-un eseu faimos, că această întemeiere a societății deschise presupune cel puțin șase ani pentru dezvoltarea unui sistem politic multipartidist și poate șase decenii pentru maturizarea unei societăți civile vibrante.
Acestea au fost și subiectele discutate cu acea ocazie, la sediul respectatului trimestrial publicat de Johns Hopkins University Press. Protagonistul acelui eveniment științific, dar și politic, fusese filosoful maghiar originar din Cluj, Gaspar Miklos Tamás, fost deputat al Alianței Liberilor Democrați, gânditor politic original, din păcate trecut actualmente, cu arme și bagaje, în zona bufoneriilor patetice marxiste și chiar neo-leniniste. Mie îmi revenise cu acel prilej statutul de comentator al prezentării făcute de Tamás.
Pe scurt, argumentele filosofului maghiar erau următoarele: statele postcomuniste trăiesc în chip cert experiența capitalismului liberal. Pe de altă parte, cu excepția Poloniei, societatea civilă rămânea după primul deceniu postcomunist încă pasivă, populațiile din zonă erau profund indiferente în raport cu ideile generale ori principiile etico-politice definite de tradiția emancipatoare a disidenței. Nici măcar naționalismul, în fond o idee despre colectivitatea etnică, nu inspira atunci atașamente durabile și ardente. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Cultul unei facticități „minore” nu lăsa loc pentru identificări cu idei generale. Fenomenul cel mai interesant îl reprezenta atunci extraordinarul dinamism al presei. Din nou, lucrurile s-au mai schimbat și în acest domeniu. Așa cum era însă atunci, pasionată, ironică, polemică, lipsită de inhibiții conformiste, noua presă, afirmase și G.M. Tamás, simboliza de fapt aspectul cel mai revoluționar al proaspetelor democrații. Chiar astfel stând lucrurile, și în mod regretabil, observatorii occidentali luaseră prea puțin în serios acest fenomen, unul care, în condiția lui ideală cea mai bună, ar fi trebuit să vizeze aflarea celor ce se petreceau în rândul elitelor.
Altfel, viziunea lui Tamás de atunci nu menționa prea multe lucruri pozitive. Cum spuneam și eu, cinismul și o exaltare necondiționată a faptului dat erau dominante. Dispăruse cumva acel element transcendent, acel orizont al speranței fără de care societățile se complac într-un fel de pozitivism al consumului imediat. Din nou, cu excepția Poloniei primului deceniu postcomunist, în aceste state se perpetua o stare de spirit care sfida orice ideologie sau viziune de ansamblu. Particularismul și fragmentarea erau celebrate drept virtuți supreme. În același timp, abundau noi forme de inegalitate și nu lipseau nici semnele dezabuzării ori chiar ale disperării.
Deși în analiza lui Tamás nu se insista asupra distincției dintre tipurile de tranziție din Europa de Est, o puteam regăsi totuși în intervenția lui Jacques Rupnik, în eseul său din Journal of Democracy. Fără a intra în prea multe detalii, să reamintesc doar aici principalele teme pe care politologul francez le considera centrale în interpretarea lumii postcomuniste: moștenirile comunismului; piața și societatea civilă; domnia legii sau ceea ce s-ar putea defini ca „tradiția habsburgică”; statul național și chestiunea omogenității etnice; cultura și spațiul discursului simbolic și, în sfârșit, contextul internațional și impactul tendințelor de extindere de atunci a „clubului” euro-atlantic. Fiecare dintre acestea ar fi trebuit să concure, deși în grade diferite, la accelerarea ori încetinirea procesului democratizării. Statele care aveau o mai puternică tradiție reformatoare, care aveau tradiții de legalitate mai solide înscrise în cultura politică a veacului XX ori chiar mai devreme, ar fi fost, cel puțin teoretic, avantajate din start. Evoluțiile politice din Ungaria și Polonia zilelor noastre ne arată că aceste analize erau și ele în procesul de formare, la fel ca statele asupra cărora stăruiau.
În orice caz, nu se poate nega faptul că învățarea democratică a jucat un rol esențial în toate aceste procese și, mai ales, că orice judecată despre un interval de timp relativ scurt pe scara istoriei trebuie emisă cu conștiința provizoratului și a relativității. Riscul generalizărilor abstracte este că ele pierd din vedere atâtea nuanțe extrem de relevante atunci când încercăm diagnoze sau, și mai ambițios, prognoze politice. Mai mult, divergențele dintre diversele poziții analitice sunt și ele expresia cea mai limpede a incertitudinilor care marchează de obicei situațiile postrevoluționare.
