Duminică 19 martie se împlinesc o sută de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti, pianistul român probabil cel mai cunoscut pe plan internațional și, cu siguranță, unul din cei mai venerați muzicieni ai secolului trecut.
S-a scris foarte mult zilele acestea despre amintirea omului și prezența neîntreruptă în memoria muzicală a lumii, a lui Dinu Lipatti (dispărut prematur în 1950), dar omagiul cu adevărat formidabil i-a fost adus în Germania, de casa de discuri Hänssler care a publicat în remasterizare proprie un set de 12 CD-uri, intitulat „Ediția celei de-a o suta aniversări - Colecția Dinu Lipatti”, înregistrări 1936-1950.
Memorabile sînt și evocările apărute în presă, în cea internațională, - cea românească fiind - cu excepția a două bune interviuri cu cercetătorul canadian Mark Ainley semnate de Ana-Maria Onisei și Matei Martin - ca mai totdeauna, în întîrziere.
Muzicologul Alain Lompech, semnează reflecții notabile în revista Diapason, în cadrul unui diptic ce poartă titlul sugestiv „Emil Gilels-Dinu Lipatti, stejarul și trestia”. În Bulgaria, portalul Sofia Globe publică un omagiu intitulat „Dinu Lipatti: pianistul de geniu român care ar fi trebuit să trăiască”. La Londra, BBC Music Magazine publică omagiul lui Roger Nichols, „Un tușeu de clasă” și aș putea continua fără dificultate enumerarea titlurilor.
Una din evocările apărute, „Dinu Lipatti icoană eternă”, din revista Classica, sub semnătura unui critic francez cunoscut, André Tubeuf, atinge în trecere un subiect interesant al raportului între cultură și politică, evitat în genere de monografiile despre pianistul român. Tubeuf notează că Lipatti „a putut să scape spre Suedia, în 1943, pentru concerte; printr-o șansă, de acolo, să treacă în Elveția, în precaritatea celor «fără-domiciliu» și fără acte, de atunci (și din totdeauna). [...] ... ce de ani pierduți!”
Or, realitatea istorică este total diferită. Spre deosebire de mulți alți tineri pianiști din generația lui Lipatti, cariera sa nu a fost nici întreruptă, nici distrusă de război, de persecuții politice sau rasiale, așa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu doi dintre pianiștii premiați și ei la Concursul legendar de pian de la Viena din 1933: germanul Karlrobert Kreiten avea să fie ucis de naziști în 1943, în timp ce pianista Sofia Gurevich-Cosma era deportată, pentru zece ani, în Gulagul stalinist.
Nu, pentru Lipatti nu au fost ani pierduți! Cum îi scria pianistul maestrului său Mihail Jora, de la Fundățeanca, „singurul loc în care nu străpung adierile nesănătoase ale întunecatului Occident”, „sînt în plină activitate componistică”, „profit «să-mi scot pârleala» pe celălalt tărâm”.
Contrar lui George Enescu, Lipatti și-a continuat cariera în anii războiului și în Europa, lăsîndu-se, aparent fără grijă, pînă în 1943, folosit de Ministerul antonescian al Propagandei, concertînd și înregistrînd repetat pentru posturile de radio, în turnee efectuate în întrega Germanie nazistă, în Italia mussoliniană și în statele satelite lor, la Viena, Praga, Bratislava, Sofia.
Întoarcerea cursului războiului și prezența alături de el a lui Madeleine Lipatti, a cărei familie era originară din Elveția, au fost cu siguranță factorii determinanți ce l-au făcut să părăsească definitiv România, în toamna anului 1943.
Turneul său, de loc pe „căi întortocheate”, cum s-a spus, început la Viena, la 9 septembrie, și care urma să se încheie la Berna, la 11 octombrie, avea să se sfîrșească în refugiul final în Elveția. Dacă de la Stockholm, la 20 septembrie 1939, Lipatti își asigura familia că ar fi urmat să revină în București „spre 15 octombrie”, o mărturie din amintirile lui Madeleine Lipatti sugerează că opțiunea refugiului lor fusese luată cumva în considerare încă de la București.
Imaginile ruinelor fumegînd și ale oamenilor cu chipuri abătute de la Berlin și apoi de la Helsinki, evocate de Madeleine în amintiri, au fost, foarte probabil, de natură să încline definitiv balanța în favoarea refugiului. Familia Lipatti avea să se stabilească la Geneva, unde-i atrăgea cultura lor franceză și sprijinul oferit de un nou cerc de prieteni devotați.
La o lună după sosirea sa în Elveția, Lipatti spera, demonstrînd o doză de naivitate, că autoritățile antonesciene îi vor oferi un post de reprezentant diplomatic la Geneva, dat fiind - îi scria el lui Mihail Jora - că nefiind „angajat de către serviciile curente ale Ministerului Afacerilor Externe și nici ale celui al Propagandei, nu aș avea nimic de-a face cu politica...”. Iluzie vană. Scăpat de sub mînă de serviciile de propagandă antonesciene, Dinu Lipatti nu mai valora mult în ochii birocraților pro-naziști de la București...
În 1947, Lipatti refuza diplomatic o sugestie de a reveni în România, în ciuda garanțiilor ce i se oferiseră că ar putea pleca din nou, spunînd că nu se miră de ele, „nefăcînd niciodată politică”. Ar fi putut spune, asemenea dlui. Jourdain al lui Molière, că a făcut, totuși, fără să o știe...
