28 ianuarie 1986
Actualitatea românească.
(Moderator: Șerban Orescu; colaborează Emil Hurezeanu, Dan Ionescu, Vasile Mănuceanu).
Șerban Orescu: Postul de radio Bucureşti a consacrat ieri patru minute inaugurării unei noi secţii la o rafinărie construită în Pakistan în colaborare cu România. Un lucru n-a spus Radio Bucureşti: condiţiile financiare ale acestei colaborări. Le aflăm dintr-o ştire transmisă din Karaci de agenţia UPI [Sursa: FF. 154/ 26.01.1986. Rezultă din această ştire că România a furnizat echipamente industriale în valoare de 48 milioane de dolari – se înţelege pe credit...
Pakistanul este o ţară din cele mai sărace din lume... În caz de insolvabilitate cine plăteşte? Poporul român... La cât se ridică datoriile lumii a treia faţă de România la ora actuală? Degeaba căutaţi în presa de la Bucureşti, că nu veţi găsi cifra respectivă... Ea se ridică, potrivit declaraţiilor domnului Stelian Marin (director în Ministerul de Finanţe de la Bucureşti), la 2,3 miliarde de dolari [Sursa: F. 522/25.10.1985 Financial Times]. Aceste declarații le-a făcut domnul Marin nu Scânteii, ci corespondentului Financial Times. De ce? Pentru a sublinia că datoria netă a României (ținând cont de ceea ce i se datorează) este mai mică decât cea brută, de cca 6 miliarde de dolari).
Dacă României i s-ar restitui cele 2,3 miliarde de dolari credite acordate de-a lungul anilor lumii a treia, românii ar trăi ceva mai bine ca azi. Dar slabe şanse ca ele să fie restituite vreodată integral. Ţări ca Bangladeshul, Pakistanul, Cuba ş.a. sunt înglodate în datorii, capacitatea lor de plată este foarte redusă. Dar despre toate aceste aspecte Bucureştiul păstrează tăcere.
Regimul puterii personale nu se consideră obligat să explice poporului român motivele care stau în spatele unei măsuri sau alteia. Este ceea ce rezultă şi din hotărârile adoptate de comitetul politic executiv la ultima sa şedinţă de vinerea trecută.
După cum aţi aflat, a fost adoptat cu acest prilej un program suplimentar de producţie industrială pe 1986. În Scânteia din 19 decembrie trecut puteau fi citite cifrele de control ale planului de stat pe 1986. Abia o lună a trecut de la votarea lui de către MAN şi iată că el nu mai este bun... E nevoie de un program suplimentar. Proiectul de plan – declarase însă la MAN preşedintele CSP Ştefan Bârlea – poartă amprenta gândirii revoluţionare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, reliefează rolul determinant al secretarului general etc., etc. [...] Şi iată abia a început anul că trebuie revizuit planul! De ce mai e nevoie de plan anual, s-ar putea întreba cineva? Mai bine unul trimestrial sau chiar lunar... De ce mai e nevoie de MAN, dacă comitetul politic poate şi aşa vota un program suplimentar de producţie? Este clar că premisele, care au fost avute în vedere la întocmirea planului de stat pe 1986, s-au schimbat. În ce ne priveşte, am fost totdeauna sceptici în privinţa posibilităţilor de a evalua pe o perioadă mai lungă de timp necesităţile economiei naţionale. Recenta modificare a planului de stat pe 1986 furnizează un nou argument celor care susţin şi la noi în ţară că planurile trebuie să aibă doar o valoare indicativă (ca în Ungaria, de pildă).
În comunicatul publicat la încheierea şedinţei CPE se mai spune că domnul Ceauşescu a cerut: „să fie impulsionată activitatea pentru aplicarea acordului global”. După câte ştim, acordul global a fost generalizat în toamna lui 1983. Aflăm abia acum de la secretarul general al partidului că urmează a fi generalizat până la sfârşitul lui februarie 1986. Dacă înţelegem bine cuvintele domnului Ceauşescu, rezultă că au lipsit până acum condiţiile necesare generalizării. Şi în această privinţă regimul a pus carul înaintea boilor, cum se spune pe româneşte...
În continuarea şedinţei, Comitetul politic executiv a aprobat o serie de programe care reflectă grija regimului pentru alimentaţia dumneavoastră, precum şi grija pentru alimentaţia celor care savurează peste hotarele ţării produsele româneşti... Dacă mierea e destinată, în primul rând, exportului, bănuim că iepurii de casă (al căror număr va creşte la 50 de milioane) vă sunt destinaţi dumneavoastră, sucurile răcoritoare, de asemenea. Este simptomatic că, după 40 de ani de socialism, Comitetul politic executiv se ocupă de asemenea probleme devenite majore numai şi numai din cauza eşecului politicii sale economice. În aceeaşi şedinţă CPE a examinat şi aprobat programul privind cultura viţei de vie şi a pomilor fructiferi în perioada 1986-1990. În aceste domenii agricultura socialistă a marcat unul din marile sale eşecuri. Iată ce declara domnul Ceauşescu în privinţa viilor şi pomilor la 15 noiembrie 1983: „În ultimii zece ani am pus zeci de mii de hectare de vii şi pomi în şes, în loc să ne ducem la deal... Iată de ce este necesar să se ia măsuri hotărâte şi treptat va trebui să scoatem plantaţiile de la şes să le ducem pe dealuri...”…
Partidul strică viile şi tot partidul face apoi programe costisitoare ca să îndrepte ce a stricat. La fel se petrec lucrurile şi în alte domenii... Unde duc aceste continui organizări şi reorganizări costisitoare? La irosirea forţelor. Nu-i de mirare, deci, dacă activiştii au necontenit de lucru. Domnul Ceauşescu e, de asemenea, mulţumit că partidul îşi exercită rolul conducător, organizând şi reorganizând când industria, când viile şi livezile... Singurul păgubit în acest joc de-a conduce destinele neamului este poporul român. Despre felul cum trăiesc românii la acest început de an scrie în numărul său de ieri cunoscutul ziar elveţian Neue Zürcher Zeitung. Ascultaţi, vă rog, acest articol întitulat „Iarna la Bucureşti”, în lectura lui Ştefan Carabin:
România se face simţită încă de la aeroportul din Belgrad. După avioanele DC-9 ale companiei iugoslave, ne aşteaptă acum un Antonov-24 al companiei Tarom.
Pasagerii (puţini la număr) sunt invitaţi unul după altul să urce în avion. La bord sunt controlaţi de arme de un poliţist în civil. Controlul este corect. Pe aeroportul din Bucureşti el se va repeta. Aici însă controlul paşapoartelor durează, în cazul ziariştilor străini acreditaţi, între o jumătate de oră şi trei ore. Unul dintre ei a fost întrebat după aceea de un reprezentant al uniunii ziariştilor români, de ce nu a mai ajuns la întâlnirea fixată în prealabil.
Din primul moment, Bucureştiul îţi oferă un peisaj deja familiar. La intrare, pe marile bulevarde, în faţa pavilionului expoziţiilor realizărilor naţionale, se poate observa un al doilea arc de triumf, despre care nu se poate şti dacă a fost conceput să dureze prea mult.
„Epoca Ceauşescu – epoca de aur” se poate citi pe frontispiciul Arcului de Triumf. Timpurilor de aur le aparţine şi metroul la care se lucrează zi şi noapte în chiar inima oraşului. Locuitorii cartierelor învecinate devin conştienţi de activitatea de pe acest şantier de câte ori li se opreşte apa.
Epocii de aur îi aparţine şi faţada în „trompe l’ oeil” a modernului edificiu al Teatrului naţional care, după toate aparențele, ar trebui să evoce Coloseum-ul roman.
O primă faţadă a aceluiaşi teatru, concepută cu doi ani în urmă, avea să fie înlăturată, pentru că nu a plăcut într-un anumit loc.
În sfârşit, aceleiaşi epoci de aur îi aparţine şi centrul politico-administrativ cu Casa republicii, Bulevardul victoriei socialismului şi Bulevardul tineretului.
Acest gigant proiect urbanistic a fost început în 1984 şi a stârnit reacţii în rândurile opiniei publice internaţionale, deoarece erau ameninţate multe biserici renumite, situate pe enormul perimetru de la sud-vestul Pieţii Unirii. Una dintre aceste biserici, Mihai-Vodă, construită în secolul al XVI-lea, a fost deplasată pe şine. La fel s-a întâmplat şi cu o mănăstire de maici. Acestui proiect i-au căzut victime biserica mănăstirii Cotroceni, alte câteva biserici mai mici, sinagogi şi Spitalul Brâncovenesc.
Este incalificabilă modalitatea în care locuitorii acestui cartier au fost siliţi să se mute undeva în vreun bloc de la marginea oraşului. Unei femei în vârstă, proprietară a unui imobil din cartierul respectiv, i se oferise de către stat, cu ani în urmă, suma de 500.000 de lei, în schimbul casei. Pentru că nu a fost informată de planurile urbanistice ale cartierului, femeia a preferat să rămână în casă. Acum i s-au oferit ca despăgubiri doar 80.000 de lei. Nici măcar această sumă nu i s-a achitat încă, datorită unor dificultăţi birocratice. În acelaşi timp, ea este nevoită să achite de-ndată chiria pentru noul apartament.
Dacă eşti la curent cu sistemul românesc, nu mai ai niciun motiv de îndoială, atunci când afli că cea mai mare parte a locuitorilor au fost luaţi prin surprindere de demolări. În unele cazuri, acestor oameni li s-a comunicat decizia de mutare doar cu două-trei săptămâni înainte.
Pe ambele părţi ale bulevardului „Victoria socialismului” – el este lat de 60 de metri şi lung de un kilometru – se lucrează zi şi noapte. Blocurile de opt etaje care flanchează bulevardul sunt deja terminate. Bulevardul însuşi este zăvorât de poliţie pe toate părţile. La capătul bulevardului se află Casa Republicii, o construcţie masivă în care vor fi transferate comitetul central al partidului şi celelalte organe de stat şi guvernamentale. Piaţa în faţa acestui edificiu va servi pentru mitinguri de masă cu până la 500.000 de participanţi. Aceste mitinguri de masă vor fi şi în epoca de aur care, probabil, se află chiar la începutul său, prilejuri de bucurie pentru unii. Dacă nu pentru mulţi, în orice caz, pentru cineva anume.
Niciun propagandist al regimului nu crede că bucureştenii sunt angajaşi cu trup şi suflet în construirea noului centru politico-administrativ. De altfel, este improbabil ca ei să ştie prea mult despre acest centru.
Întregul proiect este expresia unei dorinţe neîmblânzite de putere.
Trebuie amintite aici enormele constrângeri ale vieţii de fiecare zi, care sunt impuse românilor. În timp ce ei sunt afectaţi de criza de energie, conducerea partidului face apel la mari campanii patriotice. Fără niciun folos, de altfel, pentru că lista necesităţilor propriu-zise ale locuitorilor nu poate fi, practic, epuizată, de la scările întunecoase ale blocurilor la lipsa de apă pentru ceaiul de dimineaţă.
Desigur, cozile nu sunt neobişnuite în Europa de Răsărit şi nici în România. În perimetrul Pieţei Amzei s-au format la un moment dat în jurul amiezii cinci cozi diferite. Cea mai scurtă era la ouă, una mai lungă se formase pe trotuarul de vis-a-vis la brânză, iar alte două cozi aşteptau în faţa unor magazine închise în timpul prânzului, unde se vindeau nişte minusculi pui. A cincea coadă, în sfârşit, înconjura un întreg bloc, continua în curtea interioară şi lua sfârşit în faţa unei uşi metalice unde o mână distribuia până la două cutii de cafea. Nu se putea bănui cât era de mare stocul. Dar fie şi numai faptul că se găsea cafea era o mare minune. Dacă ar fi existat în acea piaţă şi o staţie de benzină, am fi observat şi o coadă de automobile. Pentru benzină se poate aştepta în România, ţară producătoare de petrol şi automobile, până la 36 de ore.
În magazinele din piaţă se găseau, de asemenea, legume şi mere, slănină şi oase pentru supă şi salam.
Îmbrăcămintea oamenilor care stăteau la cozi era cel mai adesea corectă.
Între apusul soarelui şi lăsarea întunericului, atunci când majoritatea locuitorilor se ocupă de grijile lor zilnice, pe bulevardul Magheru se aude vuietul vieţii. Deşi a apus soarele, luminile aşteaptă întunericul deplin ca să mijească ici-colo.
Deşi românii spun că „mămăliga nu explodează”, cuvintele de ocară la adresa conducătorului se fac mai auzite ca niciodată. Singurele lumini ale oraşului sunt semafoarele şi farurile puţinelor automobile.
Barul de noapte al hotelului Athenee Palace se deschide la ora 18 şi se închide înainte de ora 21. La ora 21 se închid şi celelalte restaurante.
Concertele, spectacolele de teatru şi de operă încep toate la ora 18. În felul acesta rămâne suficient timp şi pentru punerea în aplicare a programului de natalitate preconizat de regim.
Pe de altă parte, tot mai mulţi bucureşteni îşi orientează antenele de televiziune spre posturile bulgare, care se pot recepţiona relativ uşor aici.
Deşi modeste, programele televiziunii bulgare sunt mai atractive decât cele locale, ne spun mai mulţi oameni cu care am vorbit. Acolo se dau din când în când filme americane. Bucureştenii de nivel mai înalt le-au fost recunoscători bulgarilor că au transmis în direct întâlnirea de la Geneva dintre Reagan şi Gorbaciov. În acest timp, la Bucureşti ecranul a rămas întunecat, pentru că aici politica mondială este cunoscută exclusiv pe baza interpretărilor autohtone. [Winter in Bucarest, 27 Jan. 1986/Neue Zürcher Zeitung].
Șerban Orescu: După cum aţi văzut, stimaţi ascultători, ziarul Neue Zürcher Zeitung deplânge demolările din Bucureşti. În continuarea programului nostru vă rugăm să ascultaţi acum partea a doua a comentariului lui Dan Ionescu despre distrugerile de monumente istorice din capitală.
Un bilanţ al distrugerilor de monumente istorice în capitală. (Monuments Demolished at Bucharest. A review). Partea a II-a.
În prima din emisiunile dedicate distrugerilor de monumente istorice în România de azi – emisiune difuzată marţea trecută – am arătat pe scurt când şi în ce fel s-a petrecut schimbarea de politică a partidului în domeniul protecţiei avuţiei culturale naţionale. În luna aprilie se vor împlini nouă ani de la începutul acelei campanii de distrugere sistematică a urmelor trecutului nostru, prin care „epoca Ceauşescu” îşi va fi câştigat, desigur, locul ce i se cuvine cu adevărat în istoria României. Încă un an şi vom egala tristul record al „revoluţiei culturale” maoiste, care, vreme de zece ani – între 1966 şi 1976 – a adus pierderi irecuperabile civilizaţiei chineze. Numai că, spre deosebire de China, România are un patrimoniu cultural şi artistic incomparabil mai sărac, ceea ce face şi mai dureroasă orice amputare a sa cu bună ştiinţă.
Bilanţul pe care îl vom face pierderilor înregistrate în aceşti ani, mai cu seamă în capitala ţării, ar putea să pară pe alocuri o înşiruire cam seacă de nume şi date. Adevărul este, din păcate, de multe ori pe atât de searbăd, pe cât este de trist. Minciuna, dimpotrivă, cere multă imaginaţie, iar propagandiştii partidului sunt, din acest punct de vedere, în stare să stârnească până şi invidia autorilor de literatură ştiinţifico-fantastică.
Am arătat că în 1977 au fost distruse două monumente figurând pe lista din 1956, şi anume Biserica Enei din Bucureşti şi Biserica din Popeşti-Leordeni, ca şi sediul Uniunii Artiştilor Plastici de pe Calea Victoriei. În anul următor a fost sfărâmată crucea lui Constantin Brâncoveanu de la Patriarhie, declarată şi ea monument istoric.
Tot în perioada imediat următoare cutremurului din martie 1977, autorităţile au lansat aşa-numita acţiune de „mascare” a lăcaşelor de cult din capitală şi din alte oraşe ale ţării. În loc de a fi puse în relief, pe măsura valorii lor arhitecturale, bisericile au început a fi ascunse în spatele unor fronturi de blocuri noi, lipsite de orice personalitate. Aşa s-a petrecut cu Biserica Doamnei, unul din cele mai preţioase monumente din Bucureşti sau cu Biserica Zlătari de pe Calea Victoriei.
În 1979 s-a trecut la dărâmarea şi reconstruirea Căii Moşilor. Odată cu nenumărate clădiri lipsite de valoare artistică, au fost sacrificate şi acele edificii care ar fi meritat o atenţie deosebită şi care ar fi îmbogăţit ansamblul noilor construcţii (de o ţinută mai mult decât îndoielnică), cu accente deosebite.
Casa postelnicului Colentineanu, de la nr. 280, o clădire datând din prima jumătate a secolului trecut, a fost făcută una cu pământul, la fel cum s-a întâmplat şi cu „Institutul de Literatură G. Călinescu”, la ieşirea Căii Moşilor în bulevard. Biserica Olari, monument istoric din 1758, a fost mutată cu totul şi ascunsă printre noile blocuri. O fotografie publicată de un ziar elveţian înfăţişează biserica, asemenea unei mari lăzi de gunoi în curtea interioară a unor blocuri cu şapte-opt nivele. Inutil să adăugăm că frumoasa casă parohială a bisericii a dispărut şi ea în focul „marilor prefaceri urbanistice” din zona respectivă.
Biserica Sf. Ion-Moşi, de la începutul secolului al XIX-lea, a fost şi ea „mascată” în spatele unui front de blocuri. Şi acesta este numai începutul! Partea cea mai valoroasă a Căii Moşilor, dincolo de bulevardul Republicii, îşi aşteaptă rândul spre a fi... „modernizată”. Acest tronson ar trebui declarat în întregime ca rezervaţie arhitectonică, dată fiind valoarea istorică şi artistică a edificiilor care îl compun, printre care se numără biserica cu Sfinţi, monument istoric din 1728, casele Solacolu şi Manuc-Bey, de la numerele 134 şi, respectiv, 132, ca şi vila fostului ministru de justiţie, Constantin Hamagiu, de la numărul 99, clădire restaurată la începutul secolului de arhitectul Petre Antonescu şi pictată de Nicolae Vermont la 1903.
În mai 1982 a fost dărâmată modesta biserică a comunităţii ortodocşilor de stil vechi din cartierul Militari. Nu era vorba, desigur, de o clădire cu valoare istorică, însă aici trebuie făcută o precizare care va fi valabilă şi în alte cazuri asemănătoare. Faptul că un locaş de cult este sau nu monument istoric nu interesează pe nimeni în Occident. Dărâmarea oricărei biserici sau case de rugăciuni, fie ea veche sau nouă, este privită aici cu egală îngrijorare, deoarece se ştie că autorităţile comuniste din România nu au permis practic construirea niciunui locaş de închinăciune în ultimii 40 de ani. Există cartiere noi, cu sute de mii de locuitori, cum ar fi Balta Albă sau Drumul Taberei, unde nu a fost clădită nicio biserică, aşa cum există şi oraşe noi în România lipsite de orice fel de locaş de cult.
În 1983, a început să se strângă tot mai mult chinga în jurul cartierului unde urma să se construiască viitorul „Centru Civic”. Este vorba de cartierul Antim, care ar fi trebuit, în condiţii normale, să fie declarat, în întregimea lui, „rezervaţie de arhitectură”, ca şi zonele Rahova şi Uranus, în care o asanare inteligentă, asemănătoare cu cea practicată în Apus, ar fi ştiut să păstreze elementele valoroase şi să le înlocuiască pe cele irecuperabile cu edificii moderne, respectând scara de proporţii şi stilul tradiţional al vechiului ansamblu.
În locul unei soluţii civilizate, partidul a hotărât să facă una cu pământul un întins perimetru în această veche zonă de locuire a oraşului, declanşând una din cele mai vaste operaţiuni de distrugere urbană din istoria Europei. S-a vorbit şi se va vorbi încă mult despre această acţiune. Noi ne vom mulţumi, în timpul pe care îl avem la dispoziţie, să punctăm doar câteva momente dintr-o campanie destructivă, prin care au fost, de fapt, reluate întocmai obiective fixate de partid cu peste 40 de ani în urmă, mai precis la 14 noiembrie 1952, în ultimele zile de viaţă ale lui Stalin.
Aşadar, în iunie 1983, autorităţile s-au decis să lovească în inima cartierului Antim, acolo unde se ridica un monument istoric recunoscut ca atare chiar de către legea comunistă. Schitul Maicilor, clădit la 1726, a fost dărâmat. Incinta în forma literei „U”, cu foişoare şi coloane de piatră, a căzut pradă buldozerelor. Singură biserica a fost cruţată, dar nici aceasta nu a rămas pe locul ei, ci a fost mutată la peste două sute de metri distanţă. Fotografii ajunse în Occident arată acest elegant monument eşuat printre blocurile noi în construcţie, într-o stare jalnică.
[...]
Șerban Orescu: Cu aceasta, stimaţi ascultători, programul nostru de astăzi consacrat actualităţii româneşti a luat sfârşit. Vă mulţumim pentru atenţie şi vă aşteptăm mâine la aceeaşi oră.