Din documentele păstrate în arhiva CNSAS se pot reconstrui etapele biografice principale ale maiorului de Securitate, Ernest Deitel, transformat în romanul lui Eginald Schlattner, „Mănuşi roşii” şi-n filmul omonim al lui Radu Gabrea, în maiorul fictiv Aron Blau.
Traseul profesional al lui Deitel se conturează imediat după 23 august 1944. Într-o referinţă semnată în aprilie 1949 de activistul de partid, devenit mai tîrziu istoric, William Marin, sînt evidenţiate, în limbajul specific proletcultismului stalinist, calităţile lui Ernest Deitel ca militant comunist şi „element” util în lupta de clasă. Din autobiografiile pe care le-a redactat de-a lungul anilor în care a activat ca ofiţer de Securitate rezultă că imediat după terminarea liceului la Timişoara, în 1945, a devenit comisar ajutor, neîncadrat, în Biroul de Siguranţă. Un an mai tîrziu, intră în partid şi lucrează în Biroul de Informaţii de pe lîngă Comitetul Judeţean P.C.R. Timişoara. Activează, de asemenea, în organizaţia comunistă de tineret şi intră în conflict cu organele de partid, după ce acestea desfiinţează UTC-ul din motive tactice. Neînţelegînd această măsură, el se opune desfiinţării U.T.C.-ului.
Organizaţia se reînfiinţează mai tîrziu sub denumirea de U.T.M. (Uniunea Tineretului Muncitor), înghiţind toate celelalte organizaţii satelit de tineret, create după 1944. (Într-o autobiografie menţionează „autocritic” acest moment, scriind, în 1951: „Aici vreau să menţionez, că în anul 1945 la desfiinţarea U.T.C.-ului, anunţată la Conferinţa Plenară dela Comitetul Judeţean U.T.C. m-am ridicat împotriva desfiinţării, antrenând o serie de tovarăşi din sală, fapt pentru care am fost aspru criticat de Comitetul Regional al U.T.C.-ului. În acest fel am devenit membru de Partid, dar la Organizaţia Tineretului Progresist [O.T.P.R.] nu am activat deloc.“) După înfiinţarea oficială a Securităţii, este încadrat în poliţia politică stalinistă, avînd gradul de sublocotenent, avansînd rapid în următorii ani cînd a preluat şefia biroului de anchete la Timişoara.
Odată cu consolidarea aparatului, cresc rivalităţile interne între ofiţeri ahtiaţi după funcţii şi avansări. Această luptă se materializează în denunţuri, cercetate apoi de serviciul de cadre care depune rezultatele anchetelor interne în dosarele ofiţerilor vizaţi. În sarcina lui Deitel se reţin trei culpe principale (pe lîngă altele mai mărunte). Anume, că în 1948 ar fi tăgăduit intenţia unor rude de a fugi din ţară, prinse la frontieră şi împuşcate; că s-a căsătorit cu „fiica unui exploatator”, care e o rudă a ministrului agriculturii din perioada regimului antonescian, Ion N. Finţescu, şi că ar da dovadă de „înfumurare” faţă de colegii securişti, proveniţi din rîndurile clasei muncitoare. În dosarul său se reţin şi succesele obţinute în acţiuni operative, ca de pildă anihilarea sioniştilor, titoiştilor şi legionarilor. Totuşi, în 1953-54, se propune scoaterea sa din Securitate şi „plasarea“ „în cîmpul muncii, fără drept la ajutor de asistenţă socială“. Se reabilitează, în cele din urmă, conducînd ancheta persoanelor implicate, în 1940, în asasinarea tinerei comuniste Ocskó Tereza (n. 1917), la Arad. Cei trei foşti legionari inculpaţi, Corneliu Preda, Nicolae Rădăşan şi Ioan Ţărău, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, în 1954.
În acelaşi an, Deitel este transferat la Braşov, unde, de-asemenea, se ocupă de anchetele celor arestaţi după revoluţia din Ungaria şi declanşarea unui nou val de represiuni în România. În această perioadă, îl cunoaşte şi scriitorul Eginald Schlattner, arestat şi apoi condamnat. După aproape 5 decenii, Schlattner publică romanul „Mănuşi roşii” în care maiorul Deitel apare ca figură literară, sub numele de Blau.
În anul 1960, ofiţerul este exclus din Securitate. Lucrează apoi ca şef al serviciului administrativ al Întreprinderii de Construcţii locale din Braşov, emigrează în 1975, iar în 1977 pierde cetăţenia română.
