Într-o schiță a lui Caragiale intitulată Reportaj apare un personaj memorabil, ziaristul Caracudi. Ziarul la care lucrează, ne spune Caragiale, era specializat în „informațiuni de senzație țesute cu observațiuni veninoase”. Dar, ca să se atingă o și mai mare audiență, Caracudi – care e ceea ce numim astăzi un „jurnalist de investigație” – primește misiunea de a scoate la lumină secrete ascunse în cele mai înalte cercuri ale puterii. Omul se pune pe treabă și vine cu „dezvăluiri” uluitoare: criză guvernamentală iminentă, un prim-ministru care este umilit de către rege și va fi mai mult ca sigur obligat să demisioneze etc. Tirajul ziarului crește spectaculos numai că aflăm și misterul performanțelor lui Caracudi: acesta inventa pur și simplu „știrile”, le concepea sorbindu-și tacticos cafeaua pe terasa unei cafenele. „Bravo, - îi spune directorul ziarului – dă-i înainte ! […] vei avea un frumos viitor ca ziarist român !”
Profeția lui Cargiale s-a adeverit: presa noastră – exceptând câteva publicații de calitate – este plină de „dezvăluiri de ultimă oră”, „dezvăluiri uluitoare”, „dezvăluiri de senzație” etc. Mai multe posturi de televiziune aplică aceeași rețetă și livrează pretinse „informații inedite”, ce satisfac apetența publicului pentru ceea ce este tenebros și cu iz de scandal. Câțiva actuali și foști politicieni au intrat în acest joc și, urmărind cel mai adesea interese personale, pretind că fac dezvăluiri de o importanță excepțională. Un campion este, în acest sens, fostul președinte Traian Băsescu, pe care îl vedem (cu tristețe) evoluând pe la niște televiziuni pe care până mai ieri le detesta și împroșcându-i cu noroi pe cei care i-au fost, în momente dificile, alături. În „dezvăluiri bombă” s-au specializat și foști condamnați penal, care plătesc astfel polițe pntru perioada petrecută în închisoare. Două dintre televiziunile zise „de știri” s-au perfecționat în tehnica stimulării interesului publicului; se anunță, de pildă: „Astăzi, Băsescu spune tot ce știe” și de fapt nu contează atât dezvăluirile cât așteptarea, starea de tensiune.
Stupefiant este însă că protagonistul „dezvăluirilor” se mulțumește de regulă să facă afirmații ori să descrie întâlniri și situații „compromițătoare” fără să aducă nici cea mai mică dovadă concretă. Sau strecurând un sâmbure de adevăr într-o narațiune a cărei veridicitate nu ai cum să o verifici. Toată povestea penibilului personaj care este Sebastian Ghiță, arestat în sfârșit zilele trecute la Belgrad, pe asta se baza, pe construcții imaginare neverificabile, în care erau inserate și elemente de real. Față de un ticălos ca Ghiță, sau ca alt profesionist al „dezvăluirilor”, ziaristul Dan Andronic, Caracudi al lui Caragiale e de-a dreptul simpatic.
