După excomunicarea Iugoslaviei, lupta împotriva ereziei titoiste devine o adevrată obsesie a „democrațiilor populare”. În fiecare din aceste țări încep îngrozitoare epurări. În România, Lucrețiu Pătrășcanu, aflat din februarie 1948 sub anchetă de partid, este desemnat de către Dej și consilierii sovietici, între care Mitin și Aleksandr Mihailovici Saharovski, drept candidatul ideal pentru un proces-spectacol în stilul celor din celelalte țări sovietizate. Ancheta de partid devine investigație polițienească în cel mai terifiant stil NKVD-ist. În 1949, la Budapesta, cu ocazia celei de-a treia conferințe a Cominformului, Gheorghe Gheorghiu-Dej rostește unul dintre cele mai penibile discursuri ale carierei sale, cu titlul cu adevărat macabru: „PC din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”.
Delirul anti-titoist este potențat de succesiunea proceselor înscenate: László Rajk condamnat la moarte și executat în Ungaria, Traicio Kostov lichidat în Bulgaria, Koco Xoxhe în Albania, Gomułka arestat în Polonia. Ancheta împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu nu duce la niciun rezultat palpabil, spre furia lui Dej. Abia după 1952, el reușește să numească în echipa de torționari oameni care îi datorează absolut totul, instrumente de o infinită obediență care vor combina în chip aberant și malefic diverse fragmente din anchetă spre a construi mitul conspirației și al trădării. Între timp, Iugoslavia continuă să fie ținta predilectă a veninului propagandistic: Tito este prezentat drept renegatul absolut, trădător, monstru și călău. Asemeni lui Troțki, el este comparat cu Iuda. Conflictul cu Tito a fost astfel utilizat de micii Stalini ai „democrațiilor populare” pentru a crea o stare de panică și teroare în rândul populațiilor aservite. În plus, el a fost invocat pentru lupta maniacală menită să „demaște” ceea ce imaginația paranoică a lui Stalin concepea drept „coloana a cincea”, calul troian strecurat în partidele comuniste. În România au loc deportări masive de țărani din Banat și se intensifică acțiunile împotriva oricărei forme de gândire ori acțiune independentă. Climatul politic, social, cultural este asfixiant. Vânătoarea de vrăjitoare a devenit norma de funcționare a unui sistem intrat în transă.
În Iugoslavia, între timp, se accentuează două elemente: deschiderea indispensabilă spre Occident, pe de o parte, și căutarea unui drum autohton spre ceea ce ulterior va fi numit socialismul bazat pe autogestiune. Dictatura lui Tito se definește tot mai mult ca un regim autoritar-personalist și se delimitează de trăsăturile cele mai șocante și agresive ale stalinismului. Colectivizarea forțată a agriculturii este întreruptă, se acordă anumite drepturi sindicatelor muncitorești. Firește, aceste reforme sunt extrem de modeste și ele se petrec sub atentul control al Uniunii Comuniștilor. Ideologia „frăției și unității” rămâne sacrosanctă, iar cea mai mică urmă de naționalism este pedepsită inclement. Poliția secretă dirijată de Ranković continuă să fie omniprezentă, dacă nu și omnipotentă. Comparat însă cu experimentele leniniste din restul Europei de Est, regimul titoist, adeseori numit și comunism național, apare oricum drept mai puțin feroce și irațional. Când însă un Milovan Djilas îndrăznește să atace noua clasă, burghezia roșie, într-o carte ce avea să-l facă faimos în întreaga lume, el este eliminat din conducerea țării, exclus din partid și arestat. Comunismul național titoist, cum avea să noteze Djilas peste decenii, era înainte de toate comunism, deci monolitism ideologic și monopolism politic. După moartea lui Stalin, relațiile sovieto-iugoslave sunt treptat reluate pe linie de stat. Pe linie de partid conflictul persistă și, mai ales după revoluția maghiară din 1956, Tito este din nou blamat de către dogmaticii impenitenți (Mao Zedong, Enver Hoxha, dar și de liderii români care detestau liberalizarea parțială din Iugoslavia și mai ales programul UCI din 1958). „Revizionismul” devine calul de bătaie al noilor ofensive staliniste.
În concluzie, sfidarea lui Tito a avut un rol esențial în dezagregarea mitului unității comuniste mondiale. Ea a demonstrat că i se poate ține piept lui Stalin și că așa-numitul internaționalism socialist nu este decât un miraj doctrinar menit să camufleze cel mai cras imperialism sovietic. Sursa profundă a schismei a fost rivalitatea dintre cei doi lideri, iar nu existența unor viziuni principial diferite ori chiar opuse. Ulterior, separat de Moscova și de fraternitatea comunistă mondială, Tito va căuta alte forme de solidaritate și se va converti în apostolul mișcării nealiniate. Oricum, până la sfârșitul zilelor sale, deci până în 1980, mareșalul iugoslav se va legăna cu iluzia unei căi specifice spre socialism. Modelul său însă s-a năruit dramatic, fiind distrus de luptele fratricide din interiorul elitelor comuniste și de resurecția naționalismelor pe care iugoslavismul pretinsese că le-a amortizat. Astăzi, când nici URSS, nici ceea ce a fost Iugoslavia titoistă nu mai există, merită să ne amintim că în urmă cu aproape șapte decenii s-a derulat o luptă colosală și că defecțiunea lui Tito a fost prima breșă într-un sistem pe care mulți îl credeau inexpugnabil.