Nu știu cum se face, dar azi mi-am amintit de Leonte Răutu (1910—1993) şi de Perfectul acrobat, cartea despre acest personaj pe care am scris-o împreună cu Cristian Vasile. Comuniștii români au știut să dejoace prin eschivă, escamotare şi ipocrizie planurile reformiste ale lui Hrușciov, au participat cu fervoare la acțiunile împotriva revizionismului iugoslav şi l-au blamat pe Imre Nagy pentru „complot contrarevoluționar”. Parte din problemă este tributară fragilității tradițiilor stângii democratice, marxistă sau nu, în România. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat personalități remarcabile în zona stângii, între care cercul din jurul revistei Viața Românească.
După 1956, şi mai ales după completa eliminare a lui Miron Constantinescu din conducerea P.M.R., orice tentativă revizionist-marxistă era practic condamnată din start. Nu exista niciun membru al conducerii P.M.R. care să susțină un asemenea demers, ba dimpotrivă. Formula ideologică a echipei Dej era una monolitică şi rudimentară din perspectivă teoretică. Gânditori marxiști gen Henri Wald ori Athanasie Joja preferau să se facă ecoul liniei oficiale, decât să facă prospecțiuni în teritorii primejdioase. Acelaşi lucru se poate spune despre critici literari şi esteticieni precum Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, M. Petroveanu, N. Tertulian şi, ceva mai târziu, Ion Ianoși.
Între istorici, unul dintre puținii la curent cu dezbaterile din cadrul stângii marxiste internaționale de după moartea lui Stalin era Gh. Haupt, însă acesta a preferat să plece din țară şi să devină un important istoric francez al socialismului ne-leninist. L-aș menționa şi pe Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, autentic militant antifascist şi unul dintre foarte puținii intelectuali marxiști români care au traversat deceniile comuniste fără să facă mari abdicări (dar şi fără să facă gesturi de sfidare explicită și publică).
La polul opus, trebuie amintit rolul nefast al satrapului ideologic Leonte Răutu, a cărui influență asupra lui Dej i-a permis să fie, vreme de aproape două decenii, tartorul culturii române. Expert în arta supraviețuirii cameleonice, Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu în romanele sale scrise în exil) a știut să joace rolul de „liberalizator” după 1962—1963. Jdanov-ul român se pretindea la ceasul Declarației din aprilie 1964 apărătorul valorilor culturii românești amenințate de rusificare în anii ’50.
