Astăzi o să discutăm despre educaţia incluzivă, concept bazat pe nevoia de a exclude orice tip de discriminare din instituţiile de învăţământ, astfel încât mediul educaţional să fie unul tolerant şi prietenos cu toţi copiii. Testul de disponibilitate de a practica educaţie incluzivă este atitudinea faţă de copiii cu cerinţe educaţionale speciale.
E un test pe care îl trece în fiecare zi deja de 15 ani liceului teoretic „Pro Succes” din Chişinău, recunoscut drept un model de incluziune în şcoală. Un interviu cu directoarea liceului Nadia Cristea.
Europa Liberă: Doamna Cristea, liceul pe care îl conduceţi este cunoscut pentru promovare practicilor de incluziune. În cei 15 ani de activitate a instituţiei ați avut ocazia să vă convingeți de eficiența unei astfel de abordări?
Nadia Cristea: „Probabil că da, reieșind din faptul că o instituţie de oricare gen este locul unde se creează relaţii, unde lumea caută prietenii, caută să fie drăguţă cu aproapele, să înveţe lecţii de la cel de alături. Este locul unde lumea are nevoie să discute, să interacționeze. Dincolo de toate acestea este şi procesul educaţional, instructiv. Faptul că noi mereu ne axam pe procesul instructiv, uităm că celelalte lucruri pe care le-am numit fac parte din viaţa noastră. După 18 ani de şcoală nu vor începe prieteniile, va începe relaționarea, va începe acceptarea şi înţelegerea. Toate acestea sunt aici şi acum şi sunt parte inerente a vieţii noastre, inclusiv în procesul educaţional şi cel de instruire.”
Europa Liberă: Care sunt dificultățile cu care se ciocnește un manager de instituție de învățământ care acceptă o abordare incluzivă?
Nadia Cristea: „A lucra cu elevii este o muncă de apostolat. Aşa voi crede din ce în ce mai mult pentru că procesul educaţional devine din ce în ce mai dificil. Părinții copiilor noştri sunt ocupaţi cu serviciu, cu lucruri care fac parte din viaţa lor şi mult mai puţin timp acordă educaţiei. Asta nu înseamnă că părinţii noştri ne acordau mai multă educaţie sau că acordau mai mult timp educaţiei. Doar că ni se puneau nişte limite de voie şi unde nu este voie.
Pe când, căderea zidului sau gândul de a aduce Europa acasă, noi am crezut că copiii trebuie educaţi într-un stil permisibil şi a li se permite orice. Există şi cuvântul nu în educaţie. Există – nu-i voie. Crescuți în e permisibil orice copii vin la şcoală şi este foarte dificil de coordonat procesul educaţional, inclusiv procesul de predare. Nu vreau să dau vina pe părinţi, dar vreau să împart cu ei grijile mele.
Liceul Pro-Succes din Chișinău, un model de educație inclusivă
Dincolo de asta, copilul care este tipic are problemele lui pentru că nu este înţeles şi are nevoie de susţinere, de timpul care acasă nu i se acordă, de timpul pe care nu-l acordă părintele care nu este acasă. În cazul celor care au dizabilităţi fizice sau psihomotorice, sau au elemente de autism şi oricare diagnoză ar fi este nevoie de mult mai multă atenţie, de mult lucru, de un plan educaţional adaptat care ar prevedea modificări curriculare. Este o muncă asiduă şi foarte mult lucru în plus pentru un profesor. Colegii mei probabil că ar spune nu mai curând, decât s-ar implica într-o muncă în plus.
Vorbind despre dificultăţile de zi cu zi ele ţin de adaptare. Copiii au nevoie de adaptări aspectuale şi curriculare. Toate acestea necesită timp, bani şi voinţă. E nevoie de mediul care trebuie adaptat, inclusiv cel psihologic. Asta ţine de multă dragoste şi multă dăruire. Nu ştiu dacă suntem în criză de aceste lucruri. Ele însă costă, iar noi mai bine spunem nu. Spun aceste lucruri pornind de la ceea ce mi se întâmplă la şcoală. Văd câţi copii vin din alte şcoli pentru că la ei s-a renunţat sau pur şi simplu li s-a închis uşa în nas. Nu ştiu cum poţi aşa de simplu să-i spui unui copil că nu-l primeşti la şcoală. Eu nu pot să spun nu şi propabil de aici mi se trage necazul.”
Europa Liberă: Întâmpinați dificultăți şi în ce privește completarea listei de personal necesar?
Nadia Cristea: „Cadrele didactice de sprijin care vin în susţinerea acestor copii sunt doar patru. La 520 de copii, noi avem 55 copii cu cerinţe educaţionale speciale. Cele patru cadre de sprijin sunt insuficiente pentru a acorda timp şi susţinere necesară de care are nevoie fiecare în parte. Pur şi simplu nu am voie după statele de personal să am mai mult decât patru. Asta e hotărât prin instrucţiunile care au fost elaborate de Minister. Copiii cu afecţiuni uşoare urmează să fie îngrijiţi sau ajutaţi de un cadru didactic de sprijin la 10 copii şi un cadru didactic la 5 copii cu afecţiuni grave.”
Europa Liberă: Cum îi ajutaţi pe copiii cu nevoi speciale să însușească materia în rând cu ceilalți elevi?
Nadia Cristea: „Copii cu cerinţe educaţionale speciale au posibilitatea de a avea o curriculă adaptată şi de a absolvi ciclul gimnazial cu o diplomă sau cu un certificat de studii gimnaziale cu inscripția unui plan individual pe care l-a urmat. Desigur că aceşti copii nu vor urma studiile la liceu sau la colegiu, dar în şcoli profesionale ei vor fi mereu acceptați şi îşi vor continua studiile în domeniul meseriilor, deoarece planul educațional nu a fost însușit la 100%. Din planul educaţional se însuşeşte uneori 10%, uneori 20%, uneori 30%, dar asta nu înseamnă că el nu are abilități de a însuși o meserie. Poate însă să nu aibă deloc nicio abilitate. Pentru el se creează doar mediul social şi educaţional.”
Europa Liberă: Codul Educației adoptat în 2014 a introdus în premieră un articol separat despre educația incluzivă și integrarea copiilor cu nevoi speciale. S-a simțit cumva în sistemul educațional o schimbare palpabilă odată cu această modificare?
Nadia Cristea: „Codul din 2014 vine să accentueze nişte lucruri care deja erau făcute. Dacă e să măsor paşii instituţiei noastre sau ai altor instituţii cunoscute din Moldova care fac acest lucru, se lucrează în acest domeniu din anii 2003, 2004 şi nu ar fi o noutate Codul. Doar că acest Cod al Educaţiei a venit în susţinerea lucrurilor care se întâmplau şi în susţinerea planului de acţiuni privind incluziunea socială şi educaţională. Desigur că având această bază legislativă lucrurile par să aibă un alt suport şi să fie menținute pe linie de plutire.”
Europa Liberă: Dar intervenția statului se rezumă doar la legi, reglementări sau simțiți și altfel de sprijin?
Nadia Cristea: „Din bugetele locale care sunt atribuite instituţiilor de învățământ, 2 la sută sunt alocate pentru educaţia incluzivă. Urmează să mă întrebaţi dacă acele două procente care ajung la mine la şcoală sunt suficiente şi dacă acele două procente merg la o şcoală vecină care nu are copii cu cerinţe educaţionale speciale care este destinaţia acestor bani. Probabil că e o problemă care urmează şi trebuie să fie rezolvată la nivel de APL.”
Europa Liberă: La moment înţeleg că nu se face o diferenţă atunci când se alocă bani între şcoli incluzive şi cele care nu acceptă copii cu nevoi speciale?
Nadia Cristea: „Da. Doar că nu pot să fiu aşa de radical şi să spun că nu acceptă. Acest lucru l-am putea spune poate în unele cazuri din Chişinău. În cazul unui sat X unde este o singură instituție educațională şi vă daţi seamă ca va fi înmatriculat copilul pentru că el nu are alte opţiuni. Dacă în Chişinău s-ar mai căuta careva opţiuni, atunci acolo nu ai unde le găsi. Prin urmare, managerul este pus în faţa faptului împlinit, copilul nu mai are alte opţiuni şi atunci volens nolens uşile se deschid.”
Europa Liberă: Admiteți şi situaţii în care aceşti copii rămân acasă?
Nadia Cristea: „Cu siguranţă şi cu regret ei mai sunt. A fost făcut un studiu de către organizaţia Lumos unde sunt date sigure despre câţi copii ar fi încă instruiţi acasă. Instruirea la domiciliu ar prevedea o perioadă de câteva luni, timp în care copilul urmează un tratament, dar când sunt ani de zile de instruire la domiciliu, asta ne dă de gândit. Asta înseamnă că copilul nu mai vine niciodată la şcoală pentru că fie nu poate veni, fie nu i-au fost create condiţii şi atunci se merge pe calea cea mai uşoară – instruire la domiciliu.”
Europa Liberă: Aţi spus că mai există instituții de învățământ care nici până acum nu acceptă copii cu necesități speciale. Cum credeţi care este cel mai puternic factor de rezistenţă? Care sunt cauzele acestei atitudini? Numai stereotipurile, sau și lipsa de dotări și de personal?
Nadia Cristea: „Cred că există expresia – dar mie îmi trebuie probleme în plus?! La începutul discuţiei noastre spuneam că orice copil este o opţiune, o rezolvare, o grijă, o problemă. Dacă este cu cerinţe educaționale speciale, probabil că problema este un pic mai mare. cred că ţine şi de adaptări. Din momentul când şcoala are trei nivele, biblioteca se află la al treilea, cabinetul de informatică la al doilea şi cel de fizică la al treilea, vă dați bine seama că acest copil niciodată nu va ajunge în aceste clase, nu va vedea niciodată biblioteca dacă nu se poate urca. Dacă nu există un lift sau dacă aceste etaje nu sunt unite între ele, atunci sigur că colegul meu nu o să accepte un copil în căruț.”
Europa Liberă: Unii directori de şcoli ar putea spune că de fapt părinții celorlalţi copii nu ar fi de acord?
Nadia Cristea: „Nu e decât o scuză.”
Europa Liberă: Dvs., cum aţi reuşit să lucraţi cu părinţii ca să înfruntați rezistență?
Nadia Cristea: „S-a lucrat foarte mult la capitolul umanism. Părinţii deja ştiu care este specificul şi aducându-şi copilaşii în şcoală ştiu foarte bine că în fiecare clasă pot fi unul sau mai mulţi copii cu afecţiuni uşoare. Unii părinţi o fac foarte conştient vrând ca copii să vadă altceva, să cunoască diversitatea, să ajute, să educe în ei altruismul. Singur că este o reticență şi va fi, din moment ce la predări se alocă mai mult timp pentru un copil care vorbește mai încet sau gândește mai încet, sau desenează în loc să răspundă şi multe alte lucuri care nu ţin de activitatea întregului colectiv.
Cu siguranţă se vor găsi părinţi care să comenteze. Noi însă la moment nu avem aşa probleme. Au fost destule, dar s-au rezolvat prin multe discuţii individuale. Rezultatele care au fost la BAC înregistrate au vorbit de la sine că se face instruire şi oamenii s-au convins de nişte realităţi.”
Europa Liberă: Vorbind despre situaţia generală în Republica Moldova, cum pot fi schimbate lucrurile la nivel profund, de mentalitate? De unde ar trebui să se înceapă?
Nadia Cristea: „Sunt profesoară şi sunt rea. Vreţi să vă întreb şi eu ceva. Dvs. cum credeţi că putem schimba mentalitatea în Republica
De ce plecând în Germania noi nu facem ceea ce facem în Moldova? ...
Moldova ca lumea să nu întârzie la serviciu, ca să nu arunce gunoiul pe stradă, ca să nu spargă băncile şi mie să îmi fie plăcut că nu le pun azi în parc şi mâine ele nu mai sunt, ca să nu distrugă stațiile de troleibuz? Vă întreb, e posibil de schimbat. E posibil peste noapte să devenim nemţi?
Dar pot să vă întreb de ce plecând în Germania noi nu facem ceea ce facem în Moldova? Acolo nu se pune problema întârzierilor la serviciu sau la şcoală. De ce acolo se poate şi aici nu? peste noapte schimbări nu se produc, dar peste ani e posibil.”
