În lumea ideilor există interferențe, tropisme, magnetisme, eredități adeseori greu de perceput, genealogii şi afinități misterioase, chiar inavuabile. Aşa stau lucrurile şi cu concepte precum democrație, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democrație şi totalitarism a fost cea intitulată exact astfel, scrisă de marele sociolog şi politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte țin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia.
Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville şi a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului şi a putut constata pe viu relația dintre ideologie şi teroare care, în viziunea sa, dar şi în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar.
Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, folosește instrumentele democratice spre a-şi lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de aceea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă.
L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în România literară, spre a explica atracția exercitată de ideologia şi practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democrație mistificată şi desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.
Cum ajung intelectuali erudiți şi rafinați să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către Max Weber, să rămână, până la sfârșitul vieții, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbrățișeze dihotomia exclusivistă „prieten-dușman” celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-Al Treilea Reich? Nu în anii ’60, ci mai târziu, în anii ’80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner. La fel, cum explicăm itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul bătrânului Lukács), precum Istvan Mészáros, devenit unul dintre favoriții ideologici ai lui Hugo Chávez? Aș mai aminti un caz de auto-orbire (ori de corupție a minții): e vorba de celebrul politolog francez Maurice Duverger care, în anii ’70, scria în Le Monde articole ditirambice despre socialismul lui Enver Hoxha. Mai nou, cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Știm că fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre „societatea civilă globală”... Urma să apară la Oxford University Press, în două volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia.
Un democrat sincer nu poate să nu constate care sunt resursele şi efectele veritabile ale totalitarismului. Să luăm de pildă cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu că era vorba, în experimentul național-socialismului, de resurecția unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat şi negat, dar care continuase să pulseze sub pojghița prea puțin rezistentă a civilizației burgheze. Să recitim discuțiile dintre Settembrini şi Naphta din Muntele vrăjit - vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală şi morală a veacului al XX-lea. De altfel, cum știm, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situațiile gregare, de defilările în masă, de „marșuri, ode şi simboluri vagi”, spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărțile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare. Sigur, cum a demonstrat Marta Petreu, Sebastian însuși a cunoscut această tentație, dar, din rațiuni istorice, politice şi psihologice, a reușit, dacă nu total, măcar parțial, să se „de-diabolizeze”, chiar dacă, în plan personal, a continuat să nutrească o dragoste culpabilă şi cumva masochistă pentru Nae Ionescu.
