În 21 noiembrie 1917, orașul Chișinău era asemeni unui furnicar, în care oameni din toate colțurile Basarabiei și de peste Nistru se adunaseră și se organizaseră pentru a pune temeliile unei noi orânduiri politice și sociale în teritoriul dintre Prut și Nistru. În această zi, în capitala provinciei urma să-și deschidă lucrările Sfatul Țări, organismul suprem de conducere al Basarabiei.
Ideea crearii Sfatului Țării apare odată cu primele manifestări ale mișcării de renaștere națională din provincie după revoluția din februarie 1917. Într-un mod firesc, revendicările moldovenilor privind necesitatea unui astfel de organism pentru administrare locală, persistente în diverse perioade ale dominației țariste, dar în mod special după revoluție, făceau referință la vechea autonomie a Basarabiei, garantată de țarul Alexandru I încă din 1818.
Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, dădea o anumită „autonomie” administraţiei civile a provinciei, care urma să fie guvernată după „obiceiul pământului moldovenesc”. Era instituit Sfatul Suprem (11 membri), organism reprezentativ constituit din persoanele alese din nobilime/boierime, care avea împuterniciri largi în domeniul administrației și justiției. Legea menținea întrebuințarea „limbii moldovenești”, deopotrivă cu limba rusă.
Suprimarea autonomiei Basarabiei s-a produs în 5 martie 1828, prin noul regulament aprobat de ţarul Nicolai I. Legea (Ucirijdenie) desființează autonomia provinciei, în locul Sfatului Suprem fiind instituit Sfatul Oblastei, în care reprezentanții boierimii locale nu se mai regăseau. Toate afacerile erau făcute în limba rusă și doar în caz de necesitate se traduceau în limba moldovenească, limba rusă devenind limba obligatorie a cancelariei.
Prin urmare, cererile moldovenilor privind restabilirea autonomiei și instituirea unui organism de conducere provinicial reieșeau dintr-o memorie colectivă îndelungată și suferindă, ele fiind o reflecție a dorinței de a repara o nedreptate istorică, pe care într-un mod curios, dar logic, nimeni nu a îndrăznit să o conteste pe parcursul anului 1917.
Primii care au formulat acest deziderat au fost membrii Partidului Național Moldovenesc, care în programul din aprilie 1917 amintesc necesitatea „unei diete provinciale (Sfatul Țării) potrivit obiceiurilor vechi și nevoilor de acum, care să tocmească toate legile privitoare la viața lăuntrică a Basarabiei” . La Congresul preoțimei și mirenilor din eparhia Chișinău (19-25 aprilie 1917) această idee este întărită, delegații cerând ca la „cârma înaltă a Basarabiei autonome să stea un Consiliu Suprem (Divan) alcătuit din membri aleși de adunarea reprezentanților întregii Basarabii pe baza votului universal, egal, secret și direct”. La rândul său, acest organ executiv era supus adunării reprezentanților poporului (Sfatul Țării), de la care primește „îndrumări legislative”.
Studenții basarabeni de la Kiev, reuniți de curând într-o organizație politică, stipulau în capitolul 7 al programului „deschiderea imediată a unui congres general al întregii națiuni române pentru constituirea proprie și recunoașterea unui sfar autonom teritorial, care să aibă reprezentanți în Duma Imperială”. Sfatul soldaților și ofițerilor moldoveni de la Odesa de asemenea sugerează „să se grăbească la înfăptuirea Sfatului Țării, căci fără un organ suprem local, autonomia provinciei nu va fi decât o iluzie”. Asupra acestui aspect insistă și militarii moldoveni de pe frontul românesc, după cum arătam în articolul anterior.
Curiozitățile Centenarului: misterul alegerii președintelui Sfatului Țării
Curiozitățile Centenarului: misterul alegerii președintelui Sfatului Țării
În seara zilei de 20 noiembrie 1917, printr-o unanimitate de voturi, deputații Blocului Moldovenesc, care erau majoritari în Sfatul Țări, l-au ales pe Ion Pelivan în calitate de candidat pentru funcția de președinte al acestui organ. Pe parcursul nopții, în profunde reflecții, Ion Pelivan va schimba această decizie și împreună cu apropiații săi A. Crihan, V. Țanțu și I. Buzdugan vor convinge membrii Blocului că în condițiile momentului, din dorința de a obține unanimitate de voturi în alegerea președintelui și pentru a da legitimitate Sfatului Țării, trebuia de înaintat și susținut candidatura lui Ion Inculeț.
I. Pelivan știa că fruntașii naționalităților minoritare și cei din fracțiunea țăranilor nu-l vor pentru că era „naționalist”, lucru confirmat de apropiații săi după ce s-a răspândit vestea înaintării sale la funcția de președinte din partea Blocului Moldovenesc. Prin urmare alegerea lui I. Inculeț a fost determinată de raționamente tactice, pentru că reprezenta într-un fel suveranitatea statului rus în Basarabia și astfel avea legitimitate în ochii minorităților și altor grupuri sociale refractare față de dominația partidei moldovenești. Pe de altă parte, prin această mișcare s-au unit eforturile Blocului Moldovenesc și al fracțiunii țărănești și socialiste, ceea ce a garantat alegerea lui I. Inculeț ca președinte al Șfatului Țării cu 105 voturi și prin aceasta s-a dat senzația de unanimitate și legitimitate viitoarelor acțiuni ale organului de conducere al Basarabiei.
Sacrificiul politic al lui I. Pelivan l-a influențat profund pe I. Inculeț, care la scurt timp se va apropia de programul Blocului Moldovenesc, chiar dacă pe parcursul anului 1917 a refuzat în mai multe rânduri această platformă politică.
Grupul de lucru privind formarea Sfatului Țării s-a constituit în jurul redacției ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, care aleg un comitet alcătuit din șapte membri, însărcinat să desemneze ce organizații din Basarabia să aibă împuterniciți în acest organ și câți membri. Comitetul și-a ținut lucrările în casa lui Vladimir Herța (actuala Vila Herța de pe Ștefan cel Mare 115 – n.a.), unde se adună reprezentanții tuturor naționalităților din Basarabia, care aderă la formarea Sfatului Țării.
Dezbaterile au scos la iveală două curente privind modul de alcătuire și numărul membrilor Sfatului Țării. Partidul Național Moldovenesc și organizațiile moldovenești din Chișinău propun ca numărul deputaților noului organ să fie de o sută, dintre care între 63-65 să fie moldoveni, iar restul de 35-37 să fie pentru celelalte naționalități. Pe de altă parte, Partidul Social-Revoluționar Moldovenesc de la Odesa și Chișinău (I. Inculeț, P. Erhan) propunea un organ alcătuit din șaptezeci și doi de membri, dintre care patruzeci moldoveni și treizeci și doi din restul naționalităților.
Momentul de cotitură în apariția și organizarea Sfatului Țării l-a constituit Congresul Militarilor Moldoveni din 20-27 actombrie 1917, care prevedea explicit în punctul 5 al rezoluției sale finale: „A constitui Sfatul Țării pentru a administra toate treburile Basarabiei autonome”, iar la punctul 9 garanta: „Moldovenii de peste Nistru vor primi 10 locuri în Sfatul Țării”.
Hotărârile Congresului au avut mare importanță prin punerea lor imediată în practică, fapt înlesnit de descompunerea Imperiului Rus și a puterii centrale, de războiul civil izbucnit la Petrograd după lovitura bolșevică, anarhia din Rusia, izolarea Basarabiei de restul imperiului, ca rezultat al autonomiei Ucrainei. Drept rezultat, diferitele naționalități și straturi sociale, care s-ar fi putut opune operei de organizare națională, neavând nicio putere locală, nici ajutor din Rusia, dar înspăimântate de revoluția socială și războiul civil, de anarhia locală, au căutat să se adapteze și să colaboreze la instalarea unei autorități legale, dorind să pătrundă în Sfatul Țării.
Dezbaterile din comisia însărcinată cu organizarea Sfatului Țării, creată imediat după congres, arată întreaga dimensiune a bătăliei identitare pentru supremație în noul organ al Basarabiei.
Pan Halippa, unul din liderii Partidului Moldovenesc, constata că „statistica țaristă actuală este rea, în realitate după statistici juste moldovenii sunt 70%, ucrainenii 14%, evreii 12%, iar rușii 6%”. Eserul (social-revoluționarul) Moghileanski se pronunță în favoarea întocmirii Sfatului Țării, însă considera că „statistica rusească este bună, astfel că alcătuirea Sfatului Țării va fi proastă” (după recensământul țarist din 1897 moldovenii alcătuiau 47% - n.a.). Ianovski de la grupul constituțional democrat era împotriva „unui organ cu tendințe naționale separatiste” și admitea caracterul provizoriu al Sfatului Țării, până la desfășurarea unor alegeri. A. Șmidt, reprezentantul socialiștilor, este pentru Sfatul Țării, dar „în unire cu Rusia”. I. Inculeț, reprezentantul Guvernului Provizoriu răsturnat de bolșevici, menționează că „ideea Sfatului Țării vine de la Petrogad (fapt ce nu corespunde realității – n.a.), separatism în Basarabia nu există, mai cu seamă spre România” și a cerut sprijin pentru constituirea Sfatului Țării.
Comisia a ales un Birou de organizare a Sfatului Țării, condus de V. Țanțu, asistat de Șt. Holban. Acesta a înaintat un nou proiect de distribuire a locurilor în noul organ, potrivit căruia moldovenii urmau să aibă 105 deputați, ucrainenii - 15, evreii – 13, rușii – 7, bulgarii – 3, germanii și găgăuzii câte 2, polonii, grecii și armenii câte unul. Orașele capitale de județ aveau dreptul să aibă câte un deputat, iar orașul Chișinău tocmai trei. Moldovenii de la Odesa aveau patru locuri, cei de pe frontul românesc trei, cel de la Sevastopol și Novo-Gheorghievsk câte unul. Dar și acest proiect era defectuos pentru că nu ținea cont de formațiunile politice și neglija zemstvele.
Pentru a definitiva distribuirea locurilor în Sfatul Țării, Biroul a ales o comisie formată din cinci membri: I. Inculeț, P. Erhan, T. Ioncu, I. Buzdugan și P. Halippa. Comisia a convenit să împartă numărul de deputați astfel încât să nu se depășească numărul de 150 membri și să nu fie schimbat raportul procentual între naționalități, moldovenii urmând să păstreze 70% din locuri, iar minoritățile restul 30%.
În urma acestor distribuiri, moldovenii urmau să aibă în Sfatul Țării 105 deputați, restul minorităților 45, după cum urmează: ucraineni – 15; evrei – 13; rușii- 7; bulgarii – 3; germanii – 2; găgăuzii – 2; polonezii, armenii și grecii – câte unul. Pe de altă parte, consemnăm că deputații primului organ legislativ al Basarabiei n-au fost aleși exclusiv în baza criteriilor etnice, ci au fost înaintați și din partea organizațiilor militare, partidelor politice, zemstvelor, orașelor și a diferitor organizații și asociații. Astfel numărul cel mai mare l-a avut Congresul Militar Moldovenesc, care a delegat în Sfatul Țării 44 de deputați (toți moldoveni) și Sfatul deputaților țărani cu 30 de deputați (de asemenea toți moldoveni), urmate de zemstvele județene cu 9 deputați (dintre care 7 moldoveni și 2 ucraineni); orașele capitale de județe cu 8 deputați (5 moldoveni și câte un ucrainean, un evreu și un rus); Cooperativele cu 5 deputați, dintre care 4 moldoveni și un găgăuz; orașul Chișinău cu 3 deputați (câte un moldovean, un evreu și un rus); patru partide politice – Partidul Național Moldovenesc (3 deputați, toți moldoveni), Partidul Social-Revoluționar (un deputat rus), Partidul Social-Democrat (un deputat evreu) și Partidul Social-Poporan (un deputat bulgar); urmate de organizațiile căilor ferate, poștei și telegrafului, asociațiile corpului didactic moldovenesc și basarabean, preoțimea și liga femeilor moldovence (toate câte unul-doi deputați).
Zilele dinaintea deschiderii ședințelor Sfatului Țării erau pline de îngrijorare pentru exponenții mișcării naționale, care pe de o parte vedeau o reală amenințare din partea bolșevicilor, iar pe de altă parte auzeau zvonurile că naționalitățile nu vor lua parte la Sfatul Țării și chiar nu-l vor recunoaște. Dar apropierea frontului, demobilizarea și bolșevizarea armatei ruse, neînțelegerile în problema agrară, foametea care amenința Basarabia și starea de anarhie care scutura provincia, au grăbind consolidarea tuturor în jurul acestui organ pivotal, care s-a poziționat central în viața politică a provinciei.
