În ajunul Zilei Internaționale a Drepturilor Omului, la Chişinău se desfășoară campania „16 zile de activism împotriva violenței în bază de gen”. Acţiunea realizată de Asociaţia Promo-Lex şi de alte două organizații în parteneriat cu Inspectoratul general de Poliţie și-a fixat drept scop prevenirea și combaterea violenței în familie.Despre o imagine mai amplă a luptei cu abuzurile domestice şi despre ce mecanismele legale de protecție și servicii de asistență sunt disponibile pentru victimele violenței în bază de gen, discutăm cu jurista Asociației Promo-Lex, Lilia Potîng.
Europa Liberă: Aş vrea să începem această discuţie cu mărturia unei victime a violenţei domestice, cu care am discutat în ajun. Pentru a o proteja nu o să-i dăm numele şi i-am modificat vocea.
„La început şoţul nu avea un comportament agresiv, violent. Pe percurs s-a schimbat însă foarte mult. Eram bătută. Copiii cât erau mici eram agresaţi verbal. Cu cât trece timpul şi copiii creşteau, erau loviţi cu palma peste faţă, cap, piept spate, uneori cu diferite obiecte. Până la umră nu am mai rezistat. Situația devenea insuportabilă.”
Europa Liberă: Decizia de a vă adresa după ajutor a fost una dificilă?
„A fost o decizie foarte grea. Eram într-o situaţia care, îmi părea mie, nu avea ieşire. Nu puteam să mă adresez după ajutor la nicio rudă, la nici un cunoscut.”
Europa Liberă: Care era cauza? Frica?
„Sigur că era frica. Soţul influenţa, manipula pe oricare. Rudele mele erau învinuite, înjurate. Toată lumea se temea de el. dacă mă adresam la cineva după ajutor, era un scandal extraordinar. Am încercat anterior să merg la mama mea acasă, să vorbesc despre situaţia mea cu prieteni. El mi-a interzis categori să mă văd, să discut. Chiar şi la poliţie m-am adresat, dar nu s-a hotărât nimic. Soţul a venit cu ameninţări că dacă mai merg la poliţie, o să mă dezică de drepturile părinteşti, că o să-mi ia copiii, că o să rămân fără serviciu, că o să o atace pe mama mea şi tot felul de alte ameninţări. Ani la rând căutam o organizație îndepărtată într-un fel, să nu-i fie cunoscută soţului care a făcut parte din colaboratorii organelor Ministerului de Interne.
Întâmplător am găsit Centrul „Casa Mărioarei”. Mi-am luat, cu s-ar zice, inima în dinţi, mi-a strâns tot curajul pe care îl aveam în acel moment şi am făcut acest pas. Mă gândeam că dacă mai stau şi mai rabd, pun în pericol viaţa copiilor mei. Şi eu eram în pericol, dar pentru mine erau importanţi copiii în primul rând. Într-un fel mi-a reuşit. La „Casa Mărioarei” mi s-a explicat care sunt următorii paşi. Din punct de vedere juridic, m-au sfătuit să discut cu juristul de la Promo-Lex. Atunci am aflat despre ordonanţa de protecţie. Era o noutate pentru mine, nici nu îmi închipuiam ce ar fi asta. Sincer vorbind, nici nu îmi imaginam că în Moldova există o aşa măsură care să ne protejeze. A funcţionat. Le mulţumesc mult celor care m-au ajutat şi au făcut tot posibilul să mă sprijine şi să mă scoată din impas. Încă nu s-au rezolvat toate, dar nu e ceea ce a fost.”
Europa Liberă: Acum nu mai trăiţi cu soţul?
„Demult nu trăim împreună. El şi acum insistă, manipulează prin intermediul băiatului. L-a influenţat pe băiat să locuiască cu el în continuare. A făcut tot posibilul ca noi să plecăm din apartamentul, casa noastră. El zicea că nu are unde să trăiască. Am decis să iau copiii şi am plecat la gazdă. Asta este. cred însă că am făcut ceva pozitiv pentru copiii mei şi pentru mine.”
Europa Liberă: Aşadar, doamna Potîng, despre astfel de cazuri se vorbeşte destul de frecvent. Multe situaţii de acest gen nu ajung sa fie însă cunoscute, darămite soluţionate. Din mărturia pe care tocmai am ascultat-o un lucru important am reţinut, cel că pericolul numărul unu pentru victimele violenței în familie este, de fapt, problema tăcerii. Aşa este?
Lilia Potîng: „Într-adevăr majoritatea victimelor, din păcate, nu se adresează după ajutor fie din cauza fricii, fie din cauza rușinii, fie din cauza dependenței emoţionale sau financiare pe care o au faţă de partener.”
Europa Liberă: În cazul nostru victima s-a adresat totuşi după ajutor. În atare situaţii, ce se întâmplă cu agresorii, inclusiv cu cel despre care tocmai am auzit?
Lilia Potîng: „În cazul respectiv am mers cu o cerere privind eliberarea ordonanței de protecţie. Cererea ne-a fost acceptată. A fost eliberată ordonanţa, ulterior aceasta a fost prelungită. În cazul respectiv suntem chiar la a opta ordonanţă prelungită continuu pentru 90 de zile.”
Europa Liberă: Există şi alte mecanisme prin care pot fi ajutate aceste victime?
Lilia Potîng: „Ce este important pentru victime să cunoască este faptul că, din 16 martie anul curent, poliţiştii au fost împuterniciţi cu eliberarea unui ordin de restricţie de urgenţă. Ce înseamnă acest lucru? În momentul în care se întâmplă un act de violenţă în familie şi este chemată poliţia la 902, ajunşi la faţa locului şi după îndeplinirea unui chestionar de evaluare a riscurilor, dacă există un pericol pentru victimă, atunci indiferent doreşte sau nu doreşte victima, poliţistul este obligat să îndepărteze agresorul din domiciliu pe o perioadă de maxim 10 zile.”
Europa Liberă: Aceste persoane nu mai trebuie să aștepte o decizie a instanței de judecată în acest sens. Simplificarea şi urgentarea eliberării acestui ordin de restricţie e suficient, doamna Potîng, din moment ce puţine sunt persoanele care se adresează după ajutor?
Lilia Potîng: „În perioada cât este ordinul de restricţie de urgenţă pe o perioadă de maxim 10 zile pentru care a fost instituit, victima are oricum posibilitate să meargă în instanţa de judecată şi să solicite măsuri de protecţie pentru o perioadă de maxim 90 de zile, deci pentru un termen mult mai mare. Dacă această procedură simplificată într-adevăr este binevenită. Marea majoritate a cazurilor de violenţă în familie au loc fie seara târziu, fie pe timp de noapte. Pentru a merge şi a solicita o ordonanță de protecţie era nevoie de mai mult timp, de 48 de ore, uneori chiar de 72 de ore.
Victima trebuia să meargă la medicul legist pentru a fi examinată medico-legal, trebuia să meargă la un specialist fie la asistent social sau la poliţist de sector pentru a fi ajutată de a scrie acea cerere de eliberare a ordonanţei de protecţie. Ulterior trebuia să aştepte 24 de ore termenul în care instanţa este obligată să se pronunţe asupra cererii. Respectiv dura un pic până erau instituite măsurile de protecţie. Acum cu noile prevederi este mult mai rapid şi, într-adevăr, i se asigură victimei în caz de pericol eminent măsuri de protecție imediate.”
Europa Liberă: Victima pe care tocmai am auzit-o spunea că iniţial nu ar fi obţinut soluţie adresându-se la poliţist. Am auzit nu o dată experţi spunând că autoritățile de multe ori nu vor să se implice în rezolvarea acestor cazuri, de parcă ar avea de ales. Există cazuri în care oamenii legii, autorităţile au fost sancţionaţi pentru neintervenție?
Lilia Potîng: „Noi, cel puţin, în cadrul Asociaţiei Promo-Lex în momentul în care specialiştii nu au intervenit aşa cum prevede legislaţia, nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, am depus plângeri pe numele acestora către superiorii lor şi au fost sancţionaţi.”
Europa Liberă: Presupun că majoritatea victimelor sunt femei. Cunoaşteţi şi cazuri în care victima este un bărbat?
Lilia Potîng: „Majoritatea victimelor, în proporţie de practic 90 la sută sunt femei şi copii, iar 10 la sută sunt bărbaţii. Din cadrul acestor 10% nu am putea afirma cam câte cazuri sunt când bărbatul este victima violenţei din partea partenerei. Există cazuri când bărbaţii ajunşi în etate sunt supuşi actelor de violenţă în familie din partea copiilor care deja au devenit majori şi care la rândul lor cândva au fost supuşi actelor de violenţă. Avem cazuri când bărbații ajung să figureze ca victime după ce o anumită perioadă de 5, 10 sau 15 ani au aplicat lovituri asupra soţiilor şi într-un moment în care soţiile au vrut să-şi apere copiii minori sau pe ele însele au aplicat şi ele anumite lovituri care s-au soldat cu anumite vătămări. Majoritatea cazurilor când bărbaţii victime sunt înregistraţi de către Inspectoratul General al Poliţiei sunt situaţiile când sesizările vin din partea instituțiilor medicale. Bărbaţii de sine stătător nu prea se adresează, din păcate.”
Europa Liberă: În multe cazuri şi femeile nu o fac. Cât de răspândit poate fi acest fenomen îngrijorător - violenţa în familie - aici, în Moldova dat fiind faptul că în foarte multe zone ale societăţii el e privit cu ironie, cu înţelegere, ca un soi de normalitate?
Lilia Potîng: „Este destul de răspândit. Conform studiului realizat de Biroul Naţional de Statistică în 2011, fiecare a şasea femeie din mediul urban şi fiecare a şaptea femeie din mediul rural a fost cel puţin o dată pe parcursul vieţii supusă măcar unui tip de violenţă în familie.”
Europa Liberă: Suntem la capătul unei campanii de 16 zile, pe care o desfășurați anual şi care are drept scop descurajarea sau chiar combaterea violenței în familie Ați organizat mai multe lecţii publice la întreprinderi, colegii în cadrul cărora aţi vorbit despre fenomenul violenței în bază de gen, formele de manifestare, mecanismele legale de protecție, precum și despre serviciile de care pot beneficia victimele violenței. Impresia Dvs. care este, există totuşi progrese la acest capitol sau batem pasul pe loc?
Lilia Potîng: „Există progrese. Datorită acestor campanii femeile prind la curaj şi solicită ajutorul atât a poliţiei, a autorităţilor, per general, cât şi a organizaţiilor care prestează astfel de servicii în domeniu. Pe de altă parte, chiar şi vecinii, rudele, persoanele care cunosc despre săvârșirea unui act de violenţă nu mai sunt atât de indiferente, solicită şi ele intervenţia poliţiei sau ghidează victima unde să meargă după ajutor.”
