Aș putea să scriu multe pagini despre parcursul meu spiritual, mă voi rezuma însă la datele esențiale. Am mai vorbit despre itinerariul meu intelectual în două cărți: Ghilotina de scrum (îndeosebi în dialogul cu Adriana Babeți) şi Lumea secretă a nomenclaturii. Drumul meu în viață pornește din Braşov, pe atunci Orașul Stalin, unde m-am născut pe 4 iulie 1951, trece prin Bucureşti (am ajuns acolo la o săptămână după venirea pe lume), apoi, la 30 de ani şi după, prin Paris, Caracas, Philadelphia, New York şi, din 1990, Washington, D.C., orașul unde trăiesc acum. N-am strălucit ca elev decât la materiile care m-au interesat (istorie, română, limbi străine, biologie), am luat premiu (III) abia în clasa a XII-a, am făcut realul, nu, cum mi-aș fi dorit, umanul. Mama mea a vrut să fac, asemeni ei şi unor rude apropiate, medicină. Când i-am spus că vreau să studiez sociologia, a fost extrem de dezamăgită, mi-a zis că risc să mint toată viața dacă rămân în România. Tatăl meu, cu care aveam multe divergențe, dar pe care l-am iubit şi respectat pentru sinceritatea desăvârșită a convingerilor sale, convingeri pe care cu timpul am ajuns a le vedea ca pe o formă de orbire, m-a susținut în opțiunea mea. La fel, mătușa mea Cristina Luca, sora mamei mele, una din cele mai puternice influențe intelectuale ale formării mele.
Am fost fericit ca student. Nu pentru că aș fi fost vreun petrecăreț, chiar dimpotrivă, ci pentru că mă interesau cărțile legate de profesia aleasă, îndeosebi cele de teorie socială şi politică. Citeam şi enorm de multă literatură, știam pe dinafară poeme de Pasternak, Blaga, Wilde, Rimbaud, Ahmatova, Țvetaeva, știam pasaje din Lautréamont. Am obținut la admitere media maximă, am terminat șef de promoție pe țară, am avut în facultate bursa de merit „Nicolae Bălcescu” (se dădea pentru merite profesionale, indiferent de veniturile părinților). În acea perioadă eram atras de marxismul occidental, de Nietzsche, de Freud, de Jaspers, de existențialism. Atunci am început să-l iubesc pe Camus, o pasiune pe care o am şi azi. Aşa am ajuns la Noua Stângă şi la Școala de la Frankfurt. Lucrarea de licență, susținută în 1974, a devenit prima mea carte, apărută în 1976 la Editura Politică. A primit câteva recenzii foarte încurajatoare, deși tema era clar în răspăr cu prioritățile ideologiei oficiale. Nu era câtuși de puțin un lucru banal să scrii despre Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Erich Fromm, Wilhelm Reich, Hannah Arendt, neo-marxism şi neo-anarhism. Însuși titlul era sfidător, a vorbi despre Noua Stângă era un fel de a recunoaște obsolescența Vechii Stângi, adică a aceleia împietrite, de tip leninist.
Am scris la Revista de filosofie despre Habermas, Adorno, Gramsci, dar şi despre tânărul Lukács. Am scris în Viitorul social despre Alvin W. Gouldner şi dilemele sociologiei critice. Am scris despre noii filosofi francezi. Eram, cred, singurul care se ocupa, din generația mea, de marxismul occidental ca fenomen esențial diferit de cel sovietic. Mi-au apărut câteva articole în Contemporanul, iar Stelian Moțiu m-a susținut să public în Amfiteatru şi Viața studențească.
