Încheiem blocul de reflecții asupra perioadei dintre 2 decembrie 1917 și 24 ianuarie 1918, cu o analiză asupra consecințelor politice ale intrării armatelor române în Basarabia, soldată cu instituirea celui de-al doilea „guvern” moldovenesc în frunte cu Daniel Ciugureanu și proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești.
Din culisele Centenarului: Cuvântarea lui D. Ciugureanu la învestirea sa în funcția de Director General al Republicii Democratice Moldovenești
Din culisele Centenarului:
Cuvântarea lui D. Ciugureanu la învestirea sa în funcția de Director General al Republicii Democratice Moldovenești
„Cetățeni și deputați,
Mă urc la acestă catedră pentru prima oară și cu un sentiment apăsător. În jurul crizei directoriale a fost atâta luptă, că asupra mea a produs o mare durere. În alte condiții n-ași fi primit acest post la care m-ați ales. Dar acum momentul este hotărâtor.
Probabil parlamentul se interesează de orientarea mea. Din momentul când am început să cuget și să mă formez în sens politic, aparțin socialismului revoluționar. Am petrecut anii în Rusia și acolo mi-am făcut studiile, legăturile cu dânsa nu le-am întrerupt. Noi toți ne-am educat prin clasicii ruși, pe care îi prețuim și prin urmare avem o singură orientare rusească. Dar se poate acum vorbi de o orientare rusească? E dureros de a spune, dar este fapt – Rusia nu există, ea se descompune și procesul acesta merge tot mai adânc. Acum mi se pare posibilă o singură orientare – basarabeană, moldovenească.
Inaine de toate chestia intrării armatelor românești. Știți ce campanie s-a dus în jurul acestei chestii și în relațiile mele viitoare cu generalul (Broșteanu – n.a.), îi voi aduce mereu aminte despre scopurile venirii armatei – paza drumurilor de fier, a depozitelor și atât. Prin urmare stăpâni asupra situației în țară vom fi noi și subliniez aceasta.
Ieri a venit armata română și a creat ordine și liniște, dar ea va sta aici cât timp va avea interes să stea, când acest interes va fi satisfăcut și ea va pleca, iar va începe anarhia. Ținând seama de aceasta, noi trebuie să reorganizăm armata, să ridicăm starea noastră economică, ca să evităm sălbătăcia populației din republica moldovenească.
Nu este timp de certuri, suntem pe marginea prăpastiei, faceți concesiuni, cedând în lucruri mici veți obține lucruri mari. ”
Atitudinea față de problema intrării armatelor române în Basarabia, dar mai ales pericolul bolșevizării, au scindat clasa politică moldovenească, provocând o criză politică majoră la Chișinău. Președintele Sfatului Țării I. Inculeț, Directorul General P. Erhan și Directorul de Război G. Pântea au fost învinuiți că au intrat în tratative cu bolșevicii, le-au făcut concesii, au trimis armata pe front contra românilor, au denunțat bolșevicilor pe directorii naționaliști și au anunțat demisia lor, care în realitate n-a existat. La interpelarea deputatului Codreanu, care întreba „cum s-a declarat războiu României de directorul de războiu (Pântea), care a poruncit ca armata să pornească”, Inculeț avea să declare la 13 ianuarie 1918 într-o ședință a Sfatului Țării că „Directorul de războiu cu cunoștința mea și a primului director a dat ordin părților din garnizoana moldovenească să pornească împotriva vrăjmașului real sau imaginar. A fost o greșeală”.
Criza a durat de la 13 ianuarie (ziua intrării armatei române în Chișinău) și s-a terminat la 19 ianuarie 1918 prin formarea noului cabinet de Directori, condus de D. Ciugureanu. Printr-un anumit consens al elitelor, care înțelegeau gravitatea circumstanțelor timpului în luarea acestor decizii contradictorii, nimeni dintre cei implicați în provocarea crizei n-a fost pedepsit. La 14 ianuarie 1918 Sfatul Țării accepta cu 36 voturi contra 25 demisia Consiliului Directoratelor condus de Erhan, dar acesta va putea candida la funcție încă odată, iar după ce a fost învins de Ciugureanu, va ocupa funcția de Director al Instrucțiunilor Publice în noul Directorat. I. Inculeț și-a păstrat funcția de președinte al Sfatului Țării, iar Gherman Pântea a fost primar al orașului Chișinău de trei ori în perioada interbelică (1923, 1927-1928, 1932).
Alegerile pentru funcția de Prim Director al noul guvern au scos la iveală din nou rivalitățile dintre Blocul Moldovenesc, care l-a înaintat la această funcție pe Daniel Ciugureanu, și Fracțiunea Țărănească și cea a Minorităților, care insistau asupra menținerii lui Pantelimon Erhan. După ce a câștigat alegerile în Comisia de Conciliere (7 contra 4), Daniel Ciugureanu va fi ales Prim Director în plenul Sfatului Țării cu 37 voturi „pro” și 28 „contra”, față de Erhan care a acumulat 30 „pro” și 38 „contra”. Spre deosebire de situația din noiembrie-decembrie 1917, când Blocul Moldovenesc, chiar dacă avea majoritate în Sfatul Țării, a cedat ambele funcții în stat Fracțiunii Țărăniste și a Minorităților (atât cea de președinte al Sfatului Țării, cât și cea de Prim Director), după înlăturarea pericolului bolșevic odată cu intrarea armatelor române atestăm o întărire a pozițiilor reprezentanților Blocului, care devine forța politică principală în Basarabia. Această confidență a Blocului s-a reflectat și în renunțarea la schimbarea președintelui Sfatului Țării, „mai ales că odată cu venirea armatei române, Blocul consideră chestiunea Basarabiei ca și tranșată”.
La 19 ianuarie 1918 D. Ciugureanu prezenta în fața Sfatului Țării componența, încă nedefinitivată, a Consiliului Directorilor: M. Savenco – Director al Justiției; P. Erhan – Director al Învățământului Public; V. Cristi – Director de Interne; Col. Brăiescu – Director de Război; N. Bosie – Codreanu – Director al Comunicațiilor; T. Ioncu – Director al Finanțelor și G. Podvinski – Controlor General. Mai târziu, în funcția de Director la Externe va fi numit I. Pelivan, iar funcția de Director al Agriculturii o va ocupa A. Crihan, ceea ce întărea și mai mult pozițiile Blocului Moldovenesc pe scena politică de la Chișinău.
Spre deosebire de P. Erhan, D. Ciugureanu venea în politica moldovenească de pe panta mișcării de eliberare națională, în care se angrenase încă de pe timpurile studenției. Născut la 9 decembrie 1885 în satul Șirăuți, județul Hotin, în familia preotului Alexandru şi al soţiei sale Ecaterina, Ciugureanu a făcut seminarul Teologic din Chişinău, apoi Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev (1913). Era unul din fondatorii Societății „Deșteptarea” din capitala Ucrainei, care pleda nu doar pentru renașterea națională a moldovenilor, dar și pentru unitatea acestora cu restul românilor, în mai 1912 fiind arestat de ohrana ţaristă pentru activitatea sa naţională de la Kiev. A activat în calitate de medic la spitalele din Vorniceni (1913), Hânceşti (1914), iar după revoluția rusă din februarie 1917 devine membru al Partidului Naţional Moldovenesc și deputat al Sfatului Țării din partea Blocului Moldovenesc. Acest fapt va juca un rol important în promovarea ideii de unitate românească, asupra căreia noul Prim Director avea intenții sincere.
În condițiile stabilității interne oferite de prezența armatelor române, problema primordială a guvernării de la Chișinău a fost legată de evenimentele din Ucraina, care la 13/26 ianuarie 1918 își proclama independența de stat. Printr-o ironie a istoriei, în două rânduri, în 1918 și 1991, detașarea Ucrainei de Rusia și URSS, despărțea automat Basarabia și R. Moldova de spațiul rus în mod fizic, geografic. La fel ca și ulterior, în anul 1991, când proclamarea independenței Ucrainei (24 august) a catalizat anunțarea independenței R. Moldova (27 august), acest gest al ucrainenilor din 1918 nu lăsa basarabenilor altă alternativă decât să-și proclame independența pentru a nu deveni obiectul unor pretenții anexioniste. În acele circumstanțe, cuvântul „independență” avea o aură și o putere mistică „fiindcă dacă respublica moldovenească va fi independentă ea nu va fi anexată”. Acest argument i-a unit pe toți, și pe cei care se temeau de anexare la Rusia și Ucraina, dar și pe cei care se temeau de unirea cu România.
Prima oară problema independenței a fost pusă în ședința comună a Sfatului Țării și a Consiliului Directorilor Generali din 15 ianuarie, când s-a aflat despre independența Ucrainei. După dezbateri indelungate, la 22 ianuarie 1918 Blocul Moldovenesc constatând că prin declarația de independență a Ucrainei, Republica Moldovenească se pomenea ruptă de Rusia, se pronunța pentru proclamarea imediată a autonomiei și independenței Republicii Populare Moldovenești. Propunerea de a face acest lucru la 24 ianuarie a venit din partea lui Ion Buzdugan, unul din liderii Blocului, care coincidea cu ziua Unirii din 1859. Prin acest gest simbolic, dar și prin adoptarea drapelului tricolor ca drapel de stat și a cântecului „Deșteaptă-te, române” ca imn național, se stabileau principiile de unitate românească ale Republicii.
Declarația de Independență, elaborată de o comisie alcătuită din 15 deputați (Erhan, Halippa, Crihan, Chiorescu, Buzdugan, Costin, Alexandri, Groppa, Starenki, Kurdinovski, Botnariuc, Dudkevici, Misirkov, von Leosh și Codreanu), proclama „Respublica Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a hotărî soarta în viitor”. Ea menținea atașamentul față de libertățile câștigate prin revoluție și linia de continuitate cu proclamația de la 2 decembrie 1917. Sfatul Țării și Consiliul de Miniștri erau organele de conducere supreme în stat, care urmau să convoace Adunarea Populară „care va hotărî desăvârșit rânduiala lăuntrică în țară și legăturile ei de unire cu alte țări”. Prin această formulare, constatăm o ambiguitate a caracterului de independență a Republicii, care se va reflecta curând în modul de acțiune al clasei politice de la Chișinău.
Deși la data adoptării Declarației de Independență o parte semnificativă a clasei politice moldovenești, în consens și cu anumite segmente a populației locale, pleda pentru consolidarea Republicii Moldovenești, chestiunea unirii Basarabiei cu România începea tot mai des să apară în spațiul public și cel politic. Contradiția acestei independențe ce gravita spre unire poate fi desprinsă din cuvântarea lui Ion Inculeț din timpul festivităților prilejuite de sărbătoarea Unirii de la 1859, unde într-un loc a afirmat că „moldovenii sunt frați de sânge ai românilor, o ramură a poporului român, iar popoarele uneia și aceleiași naționalități tind spre unirea într-un singur stat”, iar pe de altă parte a exprimat dorința ca România și Puterile Aliate să susțină independența Republicii Democratice Moldovenești.
Conchidem prin a contesta un alt mit al perioadei sovietice, care considera că venirea armatelor române în Basarabia a condus la anexarea provinciei la România, motiv pentru care, așa cum arăta Dorin Dobrincu, Rusia Sovietică a rupt relațiile cu statul român. În realitate, intrarea armatelor române în provincie a condus la proclamarea independenței Republicii Moldovenești, inclusiv față de România, independență care a durat timp de 62 de zile, până la 27 martie, când într-un alt context istoric, Basarabia va vota unirea cu România.
