Liderii comuniști români au realizat odată cu moartea lui Stalin că timpurile se schimbau iar vechile metode trebuiau reevaluate dramatic, așa că, după 1953, au permis o relaxare a politicilor interne. Una din primele măsuri luate a fost decizia de a stopa lucrările la Canalul dintre Dunăre și Marea Neagră, o operațiune uriașă impusă de Stalin, dar convenabilă pentru Dej și politicile sale represive. Munca la Canal a fost oprită pe 18 iulie 1953 prin decizie a Consiliului de Miniștri și a Comitetului Central al PMR. Apoi, în timpul plenarei Comitetului Central din 19–20 august 1953, sub influența Noului Curs și a retoricii sovietice post-Stalin, Gheorghiu-Dej a criticat tentativele de promovare a cultului personalității, argumentul său fiind că partidul ar trebui să se concentreze pe meritele conducerii ca organ colectiv și nu să idealizeze un singur individ. A fost exprimată critica împotriva unui accent exagerat pe industria grea în economie, în detrimentul bunurilor de consum, și Gheorghiu-Dej a insistat pe nevoia unei atenții mai mari asupra creșterii standardelor de viață ale populației. Același Dej proclama sus și tare că ar trebui alocate mai multe fonduri de stat industriilor bunurilor de consum, făcându-se astfel ecoul liniei promovată de Malenkov în Uniunea Sovietică.
Al doilea Congres al PMR fusese inițial programat pentru 1954, la șase ani de la cel anterior, dar fusese amânat de câteva ori. În fapt, decizia de a amâna al doilea Congres al PMR a fost luată la mijlocul anului 1954 în timpul unei întrevederi private la palatul lui Gheorghiu-Dej, la care au mai participat Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi și Mark Borisovici Mitin (membrul CC al PCUS și redactorul-șef al revistei Cominformului). Au mai trecut apoi câteva luni până când această decizie a fost făcută publică. Între timp, pregătirile pentru Congres au continuat ca și cum acesta ar fi urmat să aibă loc conform anunțului inițial, la sfârșitul lui 1954. Dețin această informație de la mătușa mea, doctorița Nema Tisminețki, care o aflase de la soția lui Mitin, cu care se afla în relații apropiate.
În aprilie 1954, după un simulacru de proces, Gheorghiu-Dej a obținut executarea dușmanului și rivalului său politic, Lucrețiu Pătrășcanu. Cel mai apropiat colaborator al lui Dej în această operațiune sau crimă judiciară a fost membrul biroului politic, ministru al Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici. Este foarte posibil ca execuția lui Beria ca urmare a unui pseudo-proces în spatele ușilor închise să-l fi inspirat și energizat pe Gheorghiu-Dej în eforturile sale de a se descotorosi de Pătrășcanu (aceasta este, cel puțin, ipoteza avansată de Belu Zilber în cartea sa, Actor în procesul Pătrășcanu).
Pentru a emula măcar aparent schimbările de la Moscova, la plenara CC de pe 19 aprilie 1954 a fost instituită o mult trâmbițată „conducere colectivă”. Poziția de Secretar General a fost înlocuită de un Secretariat format din patru membri, conduși de Primul secretar (Gheorghe Apostol). Imitându-l pe Malenkov, Gheorghiu-Dej a devenit prim-ministru, poziție pe care a deținut-o până în octombrie 1955, când, realizând că locusul puterii se află încă la Secretariatul Comitetului Central, a preluat și poziția de Prim Secretar - titlul pe care îl purta și Hrușciov.
