În lumea ideilor există interferențe, tropisme, magnetisme, eredități adeseori greu de perceput, genealogii și afinități misterioase, chiar inavuabile. Așa stau lucrurile și cu concepte precum democrație, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democrație și totalitarism a fost cea omonimă, scrisă de marele sociolog și politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte țin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia. Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville și a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului și a putut constata pe viu relația dintre ideologie și teroare care, în viziunea sa, dar și în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar.
Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, el folosește instrumentele democratice spre a-și lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de aceea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în România Literară, spre a explica atracția exercitată de ideologia și practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident, este vorba de o democrație mistificată și desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în Iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.
Cum ajung intelectuali erudiți și rafinați să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către Max Weber, să rămână până la sfârșitul vieții fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbrățișeze dihotomia exclusivistă „prieten-dușman” celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-Al Treilea Reich? Nu în anii ’60, ci mai târziu, în anii ’80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicăm itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul bătrânului Lukács) precum István Mészáros, devenit unul din favoriții ideologici ai lui Hugo Chávez? Aș mai aminti un caz de auto-orbire (ori de corupție a minții): este vorba de celebrul politolog francez Maurice Duverger care, în anii ’70, scria în Le Monde articole ditirambice despre socialismul lui Enver Hoxha. Cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Știu că fiul lui Gaddafi, Saif, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre „societatea civilă globală”. Urma să apară la Oxford University Press, în două volume. Contractul a fost însă anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia...
