Născută în 25 mai 2002. Elevă în clasa a noua la Liceul Teoretic Spiru Haret din Chişinău. Pasionată de fotografie, teatru, muzică şi literatură. A terminat şcoala de muzică la specialitatea pian, şi studiază independent chitara. A participat la mai multe concursuri şi festivaluri de film, unde a obţinut premii. Face parte din Clubul de teatru, Clubul de lectură şi Ansamblul folcloric al liceului. Visează să aducă oamenilor zâmbetele pe buze emanând lumină.
Luni
Plec la școală cu trei prieteni: tata, ghitara și „Nimic nu-i zero” de Ion Vatamanu. Primul prieten îmi este și profesor. În geografía tatălui, țările sunt bogate și se împacă bine, în fizică, e vorba despre jocurile olimpice, istoria este analizată ca un manual de instrucțiuni cum să faci și cum să nu faci, iar la biologie ne mirăm împreună de complexitatea și măreția celulei. Ca în fiecare dimineață, călătoria se încheie cu „O zi bună!”
Îmi iau rămas bun și de la al doilea prieten, ghitara, cu care petrec timp valoros acasă. Prietenul trei e un cadou. Până să îl dăruiesc, mai am două ore de română. Pe masa profesoarei observ o carte mică, dar pe care aș recunoaște-o de la orice departare. Este anunțat autorul, inima înflorește, iar colegii mă privesc zâmbind. Am tăcut și am evitat orice glas al mânii de a răspunde, de data asta sunt curioasă cum percep ceilalți poezía și autorul. Ion Vatamanu, „Citește-mi…”. N-a reușit bunicul să-mi citească niciodată, teoretic nu l-am cunoscut. Dar oare nu rămân poeții veșnic vii prin opera lor? Despre asta e și poezia: o trecere a timpului care nu ne avantajează (cum ar fi în cazul unei anumite lecții, de exemplu), ci o trecere a timpului apăsătoare și grea, abolită de adevăratele valori: iubirea, cultura, arta, oamenii, firește. Oamenii care mă fac pe mine fericită sunt cei pozitivi și sinceri, citiți și îndrăgostiți de viață. Mi-am felicitat cu mult drag profesoara de română, Mariana Jitari.
La istorie, în 45 de minute reușesc să am un conflict pe Nistru, să-mi schimb numele și să ader la UE.
La celelalte materii profesorii ne amintesc că se încheie anul de studii, și, mai în glumă, mai în serios, ne previn că asta s-ar putea să fie ultima oară când pășim pragurile cabinetelor acestui liceu.
După lecții, pe hol întâlnesc un suflet drag și ne spovedim. Timp de o oră punem ţara la cale, îmi transmite ștafeta, să am grijă de liceu (e deja a cincea persoană care face asta), îmi mai oferă sfaturi de om inteligent și absolventă a liceului. Stabilim deja o întâlnire la Universitatea de Film de la București, unde va fi studentă. Pe aceleași holuri dau ochii cu profesori care mă întreabă ce planuri am după gimnaziu. E plăcută subtila lor grijă.
Colegii sunt împrăștiați prin parcuri. Mai stau la vorbă cu ei și ne amintim de cei cinci ani petrecuți împreună. Râdem de cât de prostuți eram la început și recunoaștem că nu ne-am schimbat prea mult.
La ora 18 sunt așteptată, împreună cu Ioana și o altă prietenă bună, la domnul Erizanu pentru a fi instruite ce urmează să facem în calitate de voluntari la Zilele literaturii române la Chișinău. Voi avea grijă, împreună cu sora mea, de Vintilă Mihăilescu. Seara îi scriu un mesaj de bun-venit.
Drumul acasă îl fac cu alți doi prieteni: soarele și Ioana - de aceeași valoare. Apusul mă cucerește și presară lumină peste oamenii nemulțumiți de o zi de luni- indicator la începutului săptămânii. Nu știu acei oameni că printre ei se află o copilă entuziasmată de o săptămână cu multe surprize la orizont, evenimente și o trecere la o nouă vârstă.
Marți
Bună dimineața celor șapte miliarde de oameni care nu știu de existența mea. Voi ce mai faceți?
Ați băut un cappuccino în drum spre școală şi v-ați bucurat de răcoarea plăcută a dimineții, așa cum am făcut-o eu? Cine știe... Poate doar soarele detectiv cu raze agent care observă fiecare om și secretele lui a aflat gândurile în această dimineață. Și nu degeaba am prezentat sistemul solar la prima lecție... de germană. Probabil ca să le pot vorbi despre noi extratereștilor într-o limbă foarte apropiată lor. La obiectele cu predare în română îmi admir colegii și mă gândesc la ce-mi va lipsi de la fiecare dintre ei.
Câteva pauze le petrec la repetițiile trio-ului nostru de ghitări, unde pierd puțin ritmul. Cred că nu era sincronizare între bătăile inimii și ale muzicii, dar ştiu că bătăile inimii sunt percepute mai profund. După lecții mă întâlnesc cu câțiva dintre colegii de la cursul de teatru al liceului. Ne e dor de spectacolul nostru „Văzătorule, nu fii melc”, și ne amintim cu drag de repetiții. Instinctiv pronunțăm replicile cuiva și continuăm împreună fraza râzând. Domnul Sochircă, regizorul, ne admiră de la o parte mândru. Ne sclipesc ochii, ne îmbrățișăm, dar clopoțelul se simte singur și își strigă durerea, e gelos și ne desparte.
Ziua continuă cu plimbări prin oraș, o reîntâlnire lungă a degetelor cu strunele ghitării, discuții cu oameni dragi. Spre seară sunt pe cale să îmi împlinesc un mare vis, să devin mama adoptivă a unui aparat foto. Ai mei mă așteaptă inspirați acasă. Pe mama o găsesc în spatele casei, cu câteva carnete, câteva vișine și un singur soare-muză ce o urmărește și apune pe umărul ei. Apusul nu ține cont de verdeața grădinii, de legile timpului și ruginește în fiecare seară.
Mâine am recital, iar Ioana prezentare la limba română. Recit în oglindă „Un popor de felul nostru”, de Ion Vatamanu. Mă gândesc că spectacolul mamei ne-a îndrăgostit de poezia bunicului. Îmi întreb sora cum să îi dau farmec textului, iar ea mă îndeamnă să fiu doar sinceră pentru că simplitatea cucerește mereu. Câte sfaturi valoroase primesc de la ea!
Miercuri
La recital fiecare prezintă câte un text, care în mare parte îl reprezintă. Mai am două zile de petrecut cu colegii și încep să-mi fie dragi. Răsună ghitări, schițe de-a lui Caragiale. În paralel, domnul Vintilă Mihăilescu se pregătește de conferință. Ni se citesc notele finale. În paralel, scriitorul iese de la Hotel. Fug într-o suflare, reuşesc la timp, facem cunoștință, îl felicit, întrucât își sărbătorește azi ziua de naștere.
Iau prânzul cu mama și tata. Mă miră greutatea grijilor pe care le au și totuși continuă să fie oameni atât de buni și părinți atât de fericiți.
La 17 este un alt eveniment la librăria din Centru, unde îmi conduc invitatul. Cât de valoros este dialogul cu el și cât de puține lucruri îi pot spune despre străzile pe care trecem. Descopăr autori noi și oameni frumoși ce vin la evenimente culturale. Mă onorează, după eveniment, deschiderea domnului Mihăilescu de a vorbi, în special, cu mine, deşi e înconjurat de atâta lume bună. Profit de oportunitate, pornind o discuție despre Universitatea de Film de la București.
Clubul de lectură al Liceului ”Spiru Haret” e, ca de obicei, prezent la întâlnirile cu scriitorii, iar azi îi analizam cu ochi curioși și minți luminate. Anume după astfel de evenimente te gândeşti la câte lucruri sunt de cunoscut în viață.
Joi
Azi se declară o zi fără ploi și școală. Îmi permit să mă trezesc odihnită, iar în 10 minute mă surprind dansând cu Ioana în pijamale. Se declară, deci, o zi bună.
La 9:30 sunt cu domnul Mihăilescu la radio, îi explic, după emisie, locația Muzeului de etnografie și ne luăm rămas bun de la el și soția sa, fără poze sau autografe, dar cu amintiri plăcute. A fost o onoare.
În drum spre casă mă întâlnesc cu nişte vechi prieteni. În troleibuz ascult jurnalul audio al mamei, gândirea ei fiind pricipala mea sursă de inspirație. Un om suferind cere milostenie călătorilor din troleibuz. Ajut. Eu cobor din transport, iar din mine coboară o lacrimă. Nu întotdeauna suspinul trebuie să aibă o explicație. Valoarea lui e neant, dar așa simt nevoia. Îmi amintesc că e ultima zi de glorie a unei vârste frumoase, mă întreb dacă e mulțumită de cum am petrecut timpul împreună și îmi ascund ochii umezi de trecători.
Acasă mă așteaptă bunica. Ziua ei de azi are aceeași semnificație ca pentru mine. M-am născut de ziua ei și îi port numele, avem o legătură puternică. Absentez de la conferința de presă a Serilor de Cronograf pentru a petrece timpul cu ea. În grădină ne întrebăm reciproc despre realizările acestui an. Se lasă o tăcere grăitoare, iar trei vrăbiuțe conversează gălăgios. Urechile sufletelor senine percep o melodie din asta. Bunica îmi amintește că aveam urechi mici când m-am născut. Scot puțin laptopul afară că să îi citesc acest jurnal. După cinci minute, când îmi cer scuze că sunt concentrată, îmi mărturisește cuminte că mă admiră cu drag. Bunica mea.
Vineri, 25 mai
Una dintre preferatele zile din an încape în acest jurnal. Dimineața nu ezit să mai scap o lacrimă. Trandafirul pal din grădină se alătură cadourilor. Fericirea e pe culmile ei, când deschid cutia cu dar de la părinţi. De azi sunt un fotograf dotat. Bunica e felicitată de întreaga casă, apoi răspunde şi la apeluri. Între timp, ajung la şcoală la întâlnirea cu Claudiu Komartin, Dan Lungu şi Emilian Galaicu-Păun. Ascult discuţii inteligente cu mesaje motivaţionale, iar apoi culeg felicitări şi urări de bine de la colegi, profesori, prieteni, inclusiv de la scriitorii invitaţi. Sunt în culmea fericirii de cât este de simpatică toată lumea, iar asta dă magie zilei mele. La o ultimă lecţie din gimnaziu, îi admir încă o dată pe colegii cu care cântăm, pe versurile lui Păunescu, o piesă adolescentină emoţionantă „Punctul pe I”.
Spre OWH mai raspund mesajelor frumoase de felicitare, iar acolo, părinţii organizează o masă şi îmi cântă ’’La multi ani!’’. Cât e de plăcut să îţi spună fiecare câte un gând frumos! E o zi a gândurilor bune şi a cuvintelor calde.
Mă simt soare. Zâmbetul e cu mine întreaga zi. În lumea asta nu poate exista decât bucurie. Câtă lumină în ochii oamenilor. Îmi amintesc fraza bunicului: „Vă iubesc, fericiţilor!” Îmi amintesc fraza mamei: „O, clipă, opreşte-te!”
Am 16 ani frumoşi şi mă numesc Elena. Câte definiţii are cuvântul bucurie! Să le descoperim pe toate!