Personalitățile necunoscute ale Centenarului:
Controversele lui Vladimir Cristi (1880-1956)
Viața lui Vladimir Cristi, ultimul comisar gubernial al Basarabiei, este plină de mister și controverse, la fel ca și atitudinea sa față de Unirea cu România. S-a născut în 1880 în satul Teleșeu, județul Orhei, la moșia tatălui său, Grigore Cristi (1856-1911), care era căsătorit cu principesa Maria Trubeţkaia (1856-1926). Bunicul lui a fost Ioan Cristi, renumitul mareșal al nobilimii basarabene. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Moscova și Facultatea de Agronomie a Universității din Paris. Asemeni multor reprezentanți ai nobilimii basarabene, cunoștea prost limba română și din acest motiv era adesea luat peste picior de prieteni, de dușmani și mai ales de gazetari, care se amuzau pe seama expresiilor sale.
În 1917 este numit de Guvernul Provizoriu comisar gubernial al Basarabiei, înlocuindu-l în acest post pe Constantin Mimi. A dus negocieri directe cu Guvernul provizoriu de la Petrograd pentru a păstra autonomia Basarabiei și evitarea includerii acesteia în componența Ucrainei.
Ca membru al Sfatului Țării a avut mandatul Comitetului Gubernial al Sovietului de deputați ai țăranilor. În Parlament s-a evidențiat mai ales la începutul activității acestuia ca o persoană bine pregătită și un bun orator. Ținând cont de spiritul lui organizatoric, din relațiile pe care le avea în Ucraina, în Rusia, Sfatul Țării l-a delegat imediat în guvernul Republicii Democratice Moldovenești, unde i s-a încredințat postul de Director General la Interne atât în primul guvern (condus de P. Erhan), cât și în cel de-al doilea (condus de D. Ciugureanu). Dincolo de lupta împotriva anarhiei și bolșevicilor, s-a implicat activ în organizarea securității și viitorului RDM. A fost unul din cei mai aprigi susținători ai intervenției armatelor române în Basarabia, în timpul vizitei de la Iași din decembrie 1917 (împreună cu I. Pelivan), pledând această cauză la întâlnirile cu Henri Berthelot și cu Ion I.C. Brătianu.
După 16 martie numele său nu se mai regăsește în procesele verbale ale Sfatului Țării. Este falsă informația că ar fi votat Unirea cu România la 27 martie și 27 noiembrie 1918. Dar numele lui se regăsește printre semnatarii scrisorii de protest din 20 noiembrie 1918, prin care se cerea respectarea condițiilor de Unire, stipulate în declarația din 27 martie 1918. Prin urmare, putem deduce că nu a fost adversar al Unirii, ci doar contestatar al lichidării Sfatului Țării și autonomiei Basarabiei. Acest fapt este confirmat de cariera sa ulterioară în cadrul statului român: deputat în Parlamentul României și ministru pentru Basarabia în guvernul lui N. Iorga (1931-1932), primar al Chișinăului în perioada 1938-1940, când s-a instaurat dictatura regelui Carol II-lea.
În 1940 s-a refugiat în România, iar în 1944 se refugiază în Austria. Când încearcă să-l contacteze pe C. Argetoianu, care se afla în Elveția, cade într-o cursă a NKVD, arestat și dus în URSS, apoi transferat în România. A decedat în 1956, în închisoarea Văcărești din București.