Ca atâția alții, ca Aragon, ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Ważyk, ca Éluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nâzım Hikmet, Eugen Jebeleanu s-a identificat emoțional, sentimental, pasional cu stânga revoluționară a veacului al XX-lea. Admiratorul lui Bacovia crezuse și el în utopia socialistă. S-a înșelat, dar nu a fost un poltron, un șarlatan, nu a cântat osanale lui Ceaușescu. Tabletele sale, mai întâi în Contemporanul, apoi în România Literară, erau tot atâtea săgeți azvârlite în direcția unei puteri tot mai absurde, tot mai iraționale, tot mai aberante. Restalinizarea de după 1971 a găsit în Jebeleanu un neîmpăcat, ireconciliabil adversar.
Îmi amintesc publicarea tabletei despre „Doctorul I. A”. Toată lumea credea că era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile șeful cenzurii. Am aflat că era de fapt un pamflet la adresa doctorului în estetică marxistă, temutul Gh. Stroia, șeful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Îi cerea acestui temnicer al spiritului să-i scoată cleștii din gură, să-l lase să vorbească liber… Știu, în Jurnalul său, Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta că, atunci când el, Caraion, și atâția alți intelectuali gemeau în închisori, Jebeleanu fusese un răsfățat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Și totuși, în anii ’70, lucrurile se schimbaseră, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, îndeosebi prin susținerea tinerilor scriitori și prin respingerea imposturii, ceea ce admitea și Monica Lovinescu în Jurnalul său.
Istoria literaturii române sub comunism nu va putea face abstracție de rolul lui Jebeleanu în rezistența împotriva noului proletcultism (botezat „protocronism”), de curajul său dovedit în câteva situații extrem de complicate, când a spus un NU categoric liniei oficiale. Nu mă refer doar la luări de cuvânt cu implicații dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alături de Geo Bogza (și spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a ținut piept ofensivei stalino-fasciste patronată de Dumitru Popescu și Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu.
După 1965, Jebeleanu a renunțat definitiv la triumfalismul oficial, a scris Elegia pentru floarea secerată, un volum sfâșietor, un cri de coeur în memoria ființei iubite dispărute, a celei care a fost minunata pictoriță Florica Cordescu. Soarta a făcut să fiu prieten apropiat, din copilărie și până astăzi, cu Tudor și Florica, fiul și fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeași stradă (Grigore Mora), ei la numărul 36 (o casă proiectată de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasă cu Florica la Liceul „Petru Groza” din clasa întâi până într-a șasea, când, la îndemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent înființatul liceu nr. 24 (actualul „Jean Monnet”) de pe strada Grădina Bordei, în spatele Sălii Floreasca, alături de vechea televiziune. Știam, evident, cine este Jebeleanu, auzisem în casă despre el, Surâsul Hiroshimei era una din cărțile cele mai lăudate ale acelor timpuri. Mai târziu, am scris o compunere despre acel poem, îmi vin și-acum în minte versurile „Ce noapte deasă, vai ce noapte deasă/Unde-i cărarea care duce către casă?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cărarea doamna ’nvățătoare?” Nu mai vorbesc de Lidice, piesa de rezistență, probabil cea mai sinceră a poeziei antifasciste românești.
Am lângă mine volumul Hanibal, apărut la editura Cartea Românească în 1972, cu copertă și ilustrații de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de gardă, un desen al poetului, pe care, prin Florica, îl rugasem să-mi dea un exemplar cu autograf: o ramură de copac cu multe frunze, dedesubt un câine mai mare, pe al cărui abdomen este scris „Feriți-vă”, urmat în spate de un cățeluș care nu prea știe lângă cine se află și ce pericole îl pândesc… Iată cuvintele înscrise de poet, un avertisment, o lecție de viață și o exhortație care mi-au rămas în memorie până în ziua de azi: „Lui Volodea, cu îndemnul de a învăța câte ceva din limbajul frunzelor verzi tăiate pentru câini primejdioși”. (Februarie 1973). În acel volum, la paginile 257 și 258, poate fi citit poemul, apărut inițial în Contemporanul, imediat după suprimarea Primăverii de la Praga, în august 1968, de către tancurile Pactului de la Varșovia. Intitulat Izvoare, poemul poate fi citit în acrostihul care cuprinde cuvintele „Lumina Cehoslovaciei”. Pentru Jebeleanu, ca și pentru Bogza, MRP ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a însemnat resurecția unei mari speranțe. Circul voievodal de la București i se părea de un ridicol nețărmurit. Credea totuși că adevărata poezie salvează lumea, că prin artă se poate transcende infamia polițienească. Un pariu pe care, cântărind acum lucrurile, cred că l-a câștigat.
Închei cu poemul Măști, dedicat „unor amici”:
„De mă iubiți, iubiți-mă tocat/ și nu întreg, căci dinții-or să vă doară/ Și sfatul, de bun o să vă pară/ e să-mi sfărmați oscioarele, curat/ Nu într-un lac svârliți-mă-ntr-o doară/ căci știu să-not, și scap și e păcat/ ci-n cârcă aruncați-mi ne-ncetat/ o niagara de venin, murdară/ O, nu mă strângeți, dacă mă iubiți, atât de mult la piept, ci drept, frățește,/ veniți și gâtu-mi strângeți liniștiți/ Dar nu v’ascundeți gândul! Ca să știu/ ce trebuie să fac cât încă-s viu/ cu leșul vostru care mai trăiește.”
