Dacă românii veniți în țară ca să îndrepte relele proastei guvernări se așteptau să fie primiți la manifestația din 10 august cu brațele deschise, s-au înșelat doar parțial. Jandarmii le-au făcut o primire care cu greu va fi uitată.
Și dacă au deschis brațele, au făcut-o să lovească cu pulanul sau să arunce grenade lacrimogene. Le-au făcut o primire de neuitat.
N-o vor uita nici celelalte zeci de mii de bucureșteni care au descoperit în ziua de 10 august că banii bugetari sunt bine investiți în tunuri cu apă, grenade lacrimogene și sofisticatul harnașament jandarmeresc folosit împotriva protestatarilor din Piața Victoriei.
Au fost provocări și de-o parte și de alta în această zi complicată și parcă nesfârșită. Mulțimea a fost infiltrată cu scandalagii, iar riposta jandarmilor a fost de la început până la sfârșit nejustificat de dură. Gazele au fost folosite inițial pentru a-i anihila pe recalcitranții care trăgeau de gardurile de departajare puse și apoi rearanjate cumva aleatoriu de jandarmi, parcă pentru a-i irita pe protestatari. În fapt au fost stropiți cu gaze toți ghinioniștii care stăteau în apropierea gardurilor de protecție. Jandarmii aveau tuburi cu gaze lacrimogene și am văzut cum, după un schimb de cuvinte cu o manifestantă, jandarmul i-a descărcat tubul în față.
Apoi, parcă stârniți de discursurile de la tribuna improvizată unde o româncă venită din Suedia a citit un proiect de Proclamație și un român, fost polițist în New York, le-a cerut protestatarilor să nu se lase și să dea jos actuala putere, jandarmii au lansat primul atac substanțial împotriva nucleului de protestatari strânși lângă camioneta pe care se afla stația de amplificare. Este momentul în care colega mea Sabina Fati, care tocmai transmitea o relatare a incidentelor, a fost prinsă în mijlocului unei noi riposte a jardarmilor cu gaze lacrimogene și a ajuns la spital.
Nu a fost singura: zeci de oameni au avut nevoie de îngrijiri medicale și sute au plecat sufocați și orbiți din piață. S-au reîntors mai apoi strigând „Nu plecăm”, „Demisia”, sau ”Rezistăm”. Au urmat șicane reciproce (cum spuneam, între protestatari se distingeau instigatorii bine antrenați, unii spun în tribunele stadioanelor, eu aș spune în instituții speciale), însă reacția jandarmeriei a fost mereu supradimensionată, parcă pentru a pune capăt odată pentru totdeauna protestului din Piața Victoriei. Sau pentru a arăta cine e șeful.
Dacă ne mai trebuia o dovadă că s-au scurs 30 de ani degeaba și că oricând ne putem întoarce în același punct al momentelor violente din decembrie 1989, în ziua de 10 august am primit-o.
Și chiar dacă vestimentația și tehnica de luptă sunt mult mai moderne azi (deasupra manifestanților planau drone, jandarmii au filmat protestul nonstop, cu mai multe minicamere, camere de umăr și camere pe trepied, polițiștii aveau veste antiglonț de cauciuc) tactica nu s-a schimbat de fel din decembrie 1989, iunie 1990 sau septembrie 1991: după ce s-a declanșat atacul cu grenade lacrimogene lansate peste rândurile de manifestanți pentru ca gazul să se disperseze cât mai mult, jandarmii au intrat ca un pinten în mulțime, rupând-o în mai multe pachete pe care le-au împins în exteriorul pieței prin arterele principale: Calea Victoriei, Iancu de Hunedoara, Lascăr Catargiu sau Titulescu. Apoi au fugărit grupurile de oameni până departe, pe Banu Manta sau Arcul de Triumf, dizolvând încetul cu încetul un protest care îi făcea pe liderii coaliției să înghită cu noduri.
Comunicațiile au fost blocate în mare parte a timpului, traficul de informații (poate îngreunat de mulțimea transmisiilor în direct sau a telefoanelor și mesajelor scrise trimise) a fost semiparalizat. Cumva, puterea de a se coordona a mulțimii a fost paralizată ceea ce și explică de ce manifestația practic s-a încheiat după primele scene de violență restul serii consumându-se într-un interminabil joc de-a șoarecele și pisica.
Se poate ca mulți să fi fost dezamăgiți de numărul relativ mic de protestatari (unii îl estimează la 30 de mii iar eu cred că sunt prea generoși), față de așteptări. Indiferent însă de numărul de protestatari, ziua de 10 august a lămurit odată pentru totdeauna că România e jucăria unei oligarhii politice, că instituțiile statului sunt la ora actuală instituții ale abuzului, că jandarmeria, poliția sau pompierii sunt la dispoziția șefilor indiferent cât de ingrată sau ilegală este misiunea lor.
Acum devine clar de ce prim-ministrul Dăncilă a plecat preferând să numească un interimar, chiar dacă, nemulțumit de această decizie unilaterală, președintele Iohannis a cerut opinia Curții Constituționale. Concediul este pentru Dăncilă alibiul perfect, în felul acesta se va putea deroba de amestecul în reprimarea demonstrației. În timp ce jandarmii făceau ce voiau cu manifestanții (am văzut copii și infirmi duși pe brațe să primească primul ajutor), poliția blocase marile artere și stătea la cafele.
A fost un alt moment revelator în care înțelegi că, de fapt, nu te apără nimeni. Poliția nu vine să facă proces-verbal unui jandarm care a umplut de sânge un protestatar, nu vine să constate un abuz cum nici Avocatul Poporului nu vine să vadă cu ochii lui cum, în una dintre cele mai importante piețe ale orașului, Piața Victoriei, oamenii obișnuiți sunt abuzați chiar de cei plătiți din banii de impozit să apere demnitatea oamenilor obișnuiți. Probabil că se va spune că vinovați de toate acestea sunt înșiși protestatarii, adică aceia care ar fi trebuit să fie protejați de jandarmi, poliție și politicieni.
Noaptea s-a încheiat cu hăituirea protestatarilor. Poliția și-a menținut pozițiile în dispozitiv până târziu către dimineață ca protestatarii să nu se mai întoarcă în piață. Nu pentru asta e plătită?
La Arcul de Triumf s-au adunat zeci de mașini de poliție. Unele neinscripționate, pline de civili care s-au alăturat celorlalți polițiști în uniformă și au povestit, spre deliciul colegilor, cum a decurs seara lor ca observatori anonimi în piață, printre protestatari.
