Condamnarea comunismului nu trebuie confundată cu legile lustrației, care au fost în general emise, mai peste tot în Europa de Est, fără o condamnare explicită a ideologiei comuniste.
În funcţionarea instituţiilor lustraţiei, ţările Europei Centrale şi de Est se pot împărţi între cele care au căutat să încheie în mod politic socotelile cu oamenii trecutului imediat după căderea comunismului, aducându-i pe aceştia în faţa tribunalelor şi împiedicându-i să mai ocupe funcţii publice - exemplul principal fiind aici Polonia -, şi ţări precum Cehia, care au căutat să arunce lumina asupra trecutului fără să implice justiţia sau ideologia.
În Cehia, de altfel, partidul comunist nici măcar nu si-a schimbat numele până astăzi, cu toate că a fost adoptata o lege a lustrației, Cehia fiind singura țară est-europeană, alături de Moldova, în care mai funcționează un partid numit comunist.
România a venit cu o lege a lustraţiei la 20 de ani de la Revoluție, singura ţară, alături de Bulgaria, într-o asemenea situaţie, când unii dintre cei care ar fi trebuit să fie în mod direct vizaţi de o astfel de lege ieşiseră deja la pensie sau au avut vreme să-şi formeze învăţăcei, ca şi cum partea tehnică a ştiinţei lor ar avea o valoare în sine, demnă de transmis.
România a venit aici cu o lege trântită ca o cireaşă peste tort, căutând să arate că îşi încheie socotelile cu trecutul, lăsând însă ca în practică totul să rămână împotmolit în proceduri tehnice. Nu aşa s-a întâmplat în alte părţi.
Acolo unde a fost aplicată strict o lege a lustrației, lucrul a fost făcut imediat, fără a aştepta să treacă o generaţie...
Acolo unde a fost aplicată strict o lege a lustrației, lucrul a fost făcut imediat, fără a aştepta să treacă o generaţie pentru a ajunge în situaţia de astăzi care constă în a spune: haideţi să îngropăm trecutul pentru că aceşti oameni sunt acum prea bătrâni pentru a mai merita să atragem atenţia asupra lor. Oricum - spune această teorie împăciuitoare -, dintr-o perspectivă europeană, vânătoarea de călăi comunişti ar trebui să înceteze, aşa cum a încetat tacit şi vânătoarea de călăi nazişti. Apropiata lor dispariţie biologică ar trebui să fie suficientă, aşa încât haideţi să-i lăsăm în pace.
Cehia a preferat, în general, un demers nonjuridic, căutând mai degrabă să vindece rănile trecutului şi să împiedice în acelaşi timp repetarea lui mai degrabă decât să pedepsească şi să caute răzbunare. Pe lângă asta, Tribunalul din Praga, instanţa care de la început a analizat dosarele presupuşilor foşti colaboratori ai poliţiei secrete, a cerut în permanenţă mult mai multe dovezi decât simpla prezenţă a unor nume pe listele informatorilor şi ale colaboratorilor cu fostul regim şi nu a distrus vieţi şi cariere pentru aceasta.
Pe de altă parte, demersul riguros-legalist adoptat în Cehia contrastează total cu cel aplicat sistematic în Germania, prima ţară care a permis accesul la arhivele securităţii, STASI, încă din 1992, şi care a acţionat foarte sever în majoritatea cazurilor tratate.
Aşa încât, desigur, se poate veni cu interogaţii cum ar fi: merită încă să mai răscolim asta? Răspunsul nu poate fi decât: da!... Da, de-ar fi şi numai pentru că nu avem dreptul să uităm. Un „da" răbdător, care ar aştepta încrezător schimbarea de generaţii. Răul nu se transmite genetic şi dispariţia de pe scena politică a generaţiei compromise nu poate decât să pună ordine în spirite şi să ne facă să ne asumăm identitatea actuală: un popor încă temător, care crede că are în continuare nevoie de vechii politicieni compromişi.
Reformarea serviciilor secrete foste comuniste s-a făcut, de asemenea, cu viteze diferite. De pildă, în vreme ce în Cehia au fost create instituţii noi, în Slovacia profesioniştii vechii poliţii politice au supravieţuit până la aderarea ţării la NATO. Pe de alta parte, în Cehia accesul la dosare fusese garantat începând de la jumătatea anilor ’90, dar în Slovacia Institutul pentru Memoria Naţiunii, plasat sub tutela Ministerului Justiţiei, a început să funcţioneze abia în 2002. Cele două instituţii, cea din Cehia şi cea din Slovacia, colaborează și azi în permanență, întrucât majoritatea documentelor sunt emise în timpul existenţei Cehoslovaciei şi unele arhive sunt comune. Cehia este în acelaşi timp ţara care a inventat termenul de lustrație („lustrace”).
Oricum, nu trebuie căutată răzbunarea. În prima țară care a deconspirat poliţia politică, Germania, doar 20 dintre foștii opresori au fost condamnați.
STASI lăsase în urma 180 km de dosare, fişe, filme şi benzi adunate cu truda şi multe îmbucătăţite parţial în grabă, documente care pun în lumină brutalitatea şi obsesia controlului de care au dat dovadă dictatura comunistă şi poliţia ei secretă, care era „păvaza” regimului. Răsturnarea paşnică a aparatului represiv a permis recuperarea şi cercetarea într-o manieră organizată a arhivelor STASI. De ani de zile, echipe speciale de restauratori se căznesc să lipească la loc zecile de milioane de serpentine şi confetti rezultate din masa de documente pe care agenţii STASI le-au făcut să treacă în grabă prin maşinile speciale de distrus hârtii.
Deschiderea arhivelor a scos la iveală multe surprize şi a cauzat tragedii personale. Mulţi au găsit dovada că erau spionaţi de vecini sau de colegii de lucru...
Deschiderea arhivelor a scos la iveală multe surprize şi a cauzat tragedii personale. Mulţi au găsit dovada că erau spionaţi de vecini sau de colegii de lucru, soţii au descoperit că soţiile raportau activităţile lor, iar în câteva cazuri celebre membri ai aceleiaşi familii, rude de sânge, se turnau unul pe altul. Artişti şi scriitori adoraţi fuseseră turnători la STASI.
Mulţi au chestionat necesitatea acestei deschideri fără restricţii a dosarelor şi arhivelor poliţiei secrete a regimului comunist. Pe de alta parte, o foarte mare nemulţumire generală a fost generată şi de faptul că, din cele circa 30.000 de anchete preliminare iniţiate împotriva unor foşti membri ai MSS, numai 20 au ajuns până la o condamnare penală.
Un asemenea epilog i-a făcut pe unii să privească totul cu cinism sau dezamăgire. Explicaţia este însă că, din punctul de vedere al statului de drept, nu puteau fi condamnaţi decât cei care încălcaseră propriile legi din timpul comunismului, altfel spus cei care au încălcat legile RDG. Ceilalţi, care nu făcuseră decât să aplice cu stricteţe legile statului comunist, au fost lăsaţi în pace.
Fostul șef al organismului care a condus analiza arhivelor STASI, pastorul est-german Joachim Gauck, a fost de altfel președintele Germaniei în perioada 2012 – 2017, când, având-o pe Angela Merkel în funcția de cancelar, Germania reunită, trecută prin lustrație, a avut doi est-germani în cele mai înalte funcții din stat.
***
Un recent atac la persoană cu scurgere de informații cu date cu caracter personal a readus în discuție necesitatea lustrației în R. Moldova. Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul” a chemat forțele politice și societatea civilă să sprijine demersul unei lustrații totale.
Îndemnul a fost lansat după ce un expert asociat acestui institut, Rosian Vasiloi, în trecut ofițer al poliției de frontieră, a fost vizat în controversate anchete ziaristice şi acuzat că ar fi colaborat și studiat în școli ale fostului KGB, actualul FSB rusesc.
Directorul executiv al IDIS „Viitorul”, Igor Munteanu:
„În acest caz noi am fost atacați printr-o campanie de PR negru tocmai datorită faptului că unul dintre ofițerii poliției de frontieră și-a permis să critice guvernarea pe subiecte sensibile. O companie privată a sustras un dosar al unui ofițer dintr-o instituție securizată și l-a folosit în scopuri politice. De aici noi am considerat că este necesar să răspundem printr-o declarație și am menționat că noi, ca instituție publică, suntem deschiși pentru orice fel de lustrație.”
În alte țări foste comuniste lustrația s-a făcut imediat după căderea regimului totalitar. De ce s-ar mai face acum în Republica Moldova? Pentru că dosarele reprezintă un instrument de răfuială politică, spune Igor Munteanu. El distinge în Europa Centrală şi de Est, în general, două tipuri de lustrații:
„O lustrație în Slovacia și în Cehia în care s-a cerut excluderea tuturor foştilor nomenclaturiști sau agenţi ai poliţiei secrete din orice fel de garnituri guvernamentale. Mai există modelul polonezo-unguresc care cere tuturor candidaţilor la poziţii publice o declaraţie pe propria răspundere că nu au făcut parte din poliţia politică sau din alte servicii secrete şi în cazul în care găsesc evidenţe că au făcut poliţie politică sunt sacţionaţi conform Codului Administrativ sau Codului Civil. În condiţiile nostre, în R. Moldova, folosirea abuzivă a dosarelor reprezintă un instrument de răfuială politică.”
Igor Munteanu spune că instituţia pe care o conduce a pornit o lustraţie internă obligând toţi angajaţii să semneze o declaraţie pe propria răspundere ca un prim pas pentru o lustraţie totală în R. Moldova:
„Cred că şi alte organizaţii, partide politice, instituţii publice, instituţii de stat, autorităţi publice ar trebui probabil să urmeze exemplu pentru că dacă e lustraţie să fie una pentru toţi. Să nu fie una discriminatorie şi folosită exclusiv în scopuri de vendetă politică.”
Lustraţia a figurat inclusiv în proiectul de condamnare a crimelor comunismului adoptat în iulie 2012, dar a fost exclusă înainte de votul final la insistenţa uneia din formaţiunile coaliții de guvernare - PD...
Potrivit IDIS „Viitorul”, „întârzierea lustrației a permis fostei nomenclaturi sovietice și agenților de servicii speciale străine să controleze și chiar să încerce a monopoliza agenda de reforme din Republica Moldova, inhibând dezvoltarea socială și economică și degradând dezvoltarea politică a țării. Cele mai grave crime economice și bancare s-au produs ca urmare a implicării unor persoane cu largi legături în serviciile speciale străine”, se arată în declaraţia organizaţiei, în care se mai spune că „în condițiile unui stat capturat de agenți străini infiltrați în structurile actuale ale statului, societatea civilă are obligația morală de a deveni forța motrice a acestui proces”.
De la independenţă încoace au existat câteva tentative ale unor partide politice de o promova o lege a lustrației. Unele au ajuns la un moment dat pe agenda de dezbateri publice, dar nu şi la un vot final în legislativ. Lustraţia a figurat inclusiv în proiectul de condamnare a crimelor comunismului adoptat în iulie 2012, dar a fost exclusă înainte de votul final la insistenţa uneia din formaţiunile coaliții de guvernare - PD. Ulterior celelalte două partide de la guvernare, PL și PLDM, au propus fiecare proiecte de lege care ar prevedea lustraţia, acestea nu au ajuns pe agenda parlamentară, fiind din nou respinse de partenerii democraţi din coaliţie. Lustraţia a fost temă de campanie ale unor partide şi în ajunul parlamentarelor din 2014 la scurt timp după ce Rada Supremă ucraineană a adoptat-o.
L-am întrebat de Igor Munteanu dacă mai crede că în R. Moldova se poate duce la bun sfârşit un proces al lustraţiei şi de ce tentativele de până acum au eşuat:
Nomenclatura sovietică întotdeauna s-a opus de a crea acces liber la dosare şi de a crea pârghii de selecţie naturală faţă de persoanele care au avut roluri fatidice în fostul sistem...
„Pentru că nomenclatura sovietică întotdeauna s-a opus de a crea acces liber la dosare şi de a crea pârghii de selecţie naturală faţă de persoanele care au avut roluri fatidice în fostul sistem. Dacă va fi R. Moldova interesată de un sistem de lustraţie, eu cred că este necesar. Nu ştiu încă ce cred autorităţile. Probabil că au schelete pe care vor să le ascundă. Nu ştiu în ce măsură întreaga societate este doritoare să înceapă un asemenea proces care este complex, dureros, dar dă rezultate ca la medic garantate.”
Dacă totuşi vreodată s-ar ajunge la o lege a lustraţiei, un impediment ar putea fi lipsa dosarelor informatorilor, spun istoricii. S-a vehiculat anterior că o parte din documentele secrete ale KGB au fost distruse, iar altele au fost duse la Tiraspol şi de acolo la Moscova. Parte din dosarele informatorilor ar mai fi în Chişinău.
Fostul preşedinte Petru Lucinschi declara în urmă cu două decenii că dacă Republica Moldova ar avea o lege a lustraţiei, ar rămâne fără intelectualitate. Mai mulţi experţi au precizat atunci că autorul acestei declaraţii este, de fapt, Alexandr Nikolaevici Iakovlev, fostul secretar al Comitetului Central pe timpul lui Mihail Gorbaciov, care a avut acces la arhivele secrete ale KGB.
