Născută în 9 decembrie 1980 l Cotiujenii Mari, Șoldănești. A absolvit Relații economice internaționale, ASEM și Științe ale comunicării, ULIM. Absolventă a Școlii avansate în jurnalism din Chișinău, care i-ar permis să se lanseze cu emisiuni de autor și reporter la diverse canale TV din Chișinău. A absolvit programul de studii Hubert Humphrey de la Universitatea din Arizona. Premiantă ONU pentru promovarea drepturilor omului în mass-media. Se află mai bine de un an în Los Angeles, unde ășicontinuă activitatea jurnalistică la publicația www.MoldovaTimes.com
Luni
E dimineața devreme pe coasta de Vest a Americii. Deschid siturile de știri din Moldova. Observ că internetul este inundat de criticile diasporei revenite la Chișinău în adresa Guvernului. Tot mai mulți oameni plecați peste hotare își doresc să se implice în campania pentru parlamentarele din 2019. Ascult discursul post factum al unei moldovence din SUA, care anunță despre decizia diasporei de a anula sistemul electoral mixt şi care cere demisia membrilor CEC. Nimic nu s-a schimbat pe parcursul unui an. E ca și cum ai privi un serial de film, unde joacă diverși actori același scenariu, iar luminița de la capătul tunelului nu se mai vede. Citesc mai departe noutățile cu o doză de dezamăgire. O treime din alegătorii Republicii Moldova se află peste hotare, cu toate acestea, socoteala politicienilor este de a ne oferi doar trei candidați, care trebuie să sosească la Chișinău pentru a se înregistra în cursă, iar până la finele campaniei să părăsească Moldova. Cum vă imaginați acest lucru?
Telefonul e roșu de mesaje, îl deschid prioritar pe cel al Evgheniei Berzan, care a reprezentat diaspora din SUA la „Offline-ul Adoptă un Vot”. Mă anunță că a avut o perioadă destul de încărcată și utilă în Moldova, iar campania pentru Convenția moldo-americană MAC5 o putem demara săptămâna următoare. Mă alertez și fac o comandă la Amazon de noi baterii pentru camera Canon, pe care o folosesc deja de trei ani. Mă asigur că am destulă energie pentru a înregistra cele mai importante opinii ale comunității de moldoveni din SUA. Deschid de pe Google Docs planul de comunicare al grupului de inițiativă și identific invitații care planifică să se întălnească în 28-30 septembrie la San Francisco. Deși avem o echipă mică, sperăm să aducem un mesaj pozitiv pentru cei care au rămas acasă. Verific prețurile de avion și fac un calcul că din Los Angeles spre San Francisco opțiunea cea mai bună e să urc totuși la volan.
După ce urmăresc știrile din Moldova, mesajele diasporei mă determină să pregătesc textul unui stand-up de promovare a acestei Convenții. „Îi îndemn pe moldovenii din SUA că e timpul să ne consolidăm, dacă ne mai pasă de cei rămași acasă”!
Pixul se oprește din scris, iar gândul zboară emoționat la noutățile pe care le scriam pe vremuri despre efectele migrației. Acum și diminețile mele încep cu mesajele scrise de la mama, de la sora din Varșovia și de la fratele din Paris. În ochii mamei regăsesc un regret și văd ograda noastră pustie. Ne-a așteptat și în această vară să culegem căpșunii, cireșele, apoi strugurii de poamă, așa și s-au uscat de dorul nostru. Tot mai des, invitațiile la plăcinte și la un pahar de vin rămân deocamdată online, dar care mă încălzesc pentru o întreagă zi.
Am primit o invitație și în satul de baștină, de une am plecat la 18 ani, iar visul meu de atunci era să ajung în America. Aflu de la prima mea profesoară din sat că s-a organizat „Zilele dedicate diasporei”. Deschid pozele de la eveniment și regăsesc multă lume bună, îmbrăcată în ie și gătind bucate alese.
Lipsa mea se simte vădit, în școală eram prezentă la toate evenimentele și îmi plăcea să coordonez programele artistice. Asta mă determină să îi scriu tatălui un mesaj ca să pornim un proiect social în sat. Fiind pasionată de noile tehnologii, mă gândesc să avem și în satul nostru un dispozitiv electric, în engleză se zice „birds”, care te aruncă la o milă distanță pe două roți, fără a călători prea mult pe jos. Îmi imaginez că oamenilor în etate și copiilor rămași în sate le-ar place să exploreze această idee. Plățile se fac online, asta ar înseamna că trebuie să utilizeze cardul. Acest lucru presupune, însă, o investiție, pe care urmează să o explorez în timpul liber.
Marți
Mă trezește un apel telefonic la ora 7.00 dimineața. Aud vocea unui robot care mă îndeamnă să aleg o poliță de asigurare în America. Îmi dau seama că e un apel fals și vreau să îmi continuu somnul. Tresar și mi aduc aminte că trebuie să ajung azi mai degrabă la un festival de filme. Pe străzile din Los Angeles întâlnesc și cerșetori, iar peste drum mașinile Tesla fac cozi în ambuteiaj. Încerc să le ocolesc pentru că asigurarea auto acoperă coliziuni în valoare de 15.000 de dolari. Mă apropii de Universitatea din California, unde se prezintă proiecții de filme documentare, realizate de studenți americani în diverse țări. Într-o atmosferă degajată, primesc sprijinul unuia dintre tinerii regizori să edităm un film mai vechi. Istoria Basarabiei în perioada Holocaustului a rămas deocamdată pe laptop, din lipsă de bani, proiectul a fost abandonat.
Mă îndrept spre edificiul măreț din inima Los Angeles, unde se află birourile „Los Angeles Times”. Mai am o oră la dispoziție până mă întâlnesc cu o veche prietenă. Acum zece ani, a luat premiul Pulitzer pentru cele mai documentate articole din „Los Angeles Times”. A scris despre fenomenul caselor arse de flăcări. În timp ce am trecut la Starbucks și mi-am luat o cafea cu jumătate de preț, primesc un apel de la Bettina Boxel. M-am bucurat că se eliberează mai devreme. Explorez oportunitățile de a relata despre istoriile imigranților din Europa de Est și exodul de minți pe care îl atrage SUA din întreaga lume. De la prima vedere, ideea i se pare interesantă, doar că mă sfătuie să discut cu șefii responsabili pentru zona din Europa.
În drum spre casă soarele își revarsă razele pe geamul mașinii și sunt aproape orbită. Îmi așezi bine ochelarii și văd lumea în culori roze. Dau frâu imaginației și văd cum mii de moldoveni, peste 25 de ani, aduc cele mai înfloritoare afaceri în Moldova, iar regizorii de film din Hollywood sunt disperați să caute actori moldoveni în filme de milioane. Aceștia au ocupat toate studiourile de la „Moldova Film”, iar încasările la bugetul de stat se ridică vertiginos. Profesorii sunt tot mai motivați să predea în școlile de la sate, aici s-au mutat companiile de construcții, unde zidesc fără întrerupere spitale și magazine. Oamenii au conștientizat că aerul de la sate și modul sănătos de trai le prelungește viața cu cel puțin 10 ani.
Comunitatea internațională e cu ochii pe cele mai luminate minți revenite acasă, gata să producă cele mai renumite branduri vestimentare. Zâmbesc și cobor cu picioarele pe pe pământ. Între timp primesc notificarea că bateriile pentru Canon au ajuns la destinație.
E seara târziu și răsfoiesc ultimele pagini ale cărții „Casa de la Pomul Vieții”, scrisă de o româncă din Santa Monica, Elena Gabor. Istoriile celor care au reușit să vadă și să simtă în subconștient călătoria sufletului în viețile anterioare devine tot mai captivantă. Îi scriu un mesaj de mulțumire și posibilitatea de a ne întâlni pentru un interviu solicitat de www.MoldovaTimes.com. Primesc răspuns rapid de la autoarea cărții că revine din România și că va susține la finele lunii august un seminar despre transcenederea sufletului în alte vieți. Închid cartea și las frâu liber minții să călătorească în lumea viselor.
Miercuri
Mă trezesc odată cu ciripitul păsărilor, savurez, ca de obicei, ceaiul cu menta culeasă din grădină. Se leagă perfect de mirosul pe care îl admiram diminețile în grădina mamei. Acasă creșteam multă mentă și îmi insufla că este cel mai bun ceai de pe lume. Privesc spre calendar. 20 august se face exact un an de când locuiesc împreună cu o familie de americani în California. Meditez lângă o sculptură Hawaiană din lemn, care mă privește de fiecare dată când îmi fac apariția în această oază de rai, plină de palmieri, flori și un iaz cu pești. Îmi croiesc timp să stropesc iarba, expusă zilnic la o arșiță de cel puțin 32 grade Celsius. Azi e mai rece decât săptămâna precedentă, timp în care în California de Sud, zeci de familii își căutau adăpost după ce casele le-au fost pârjolite.
E 10.00 dimineața și mă îndrept spre biblioteca din oraș. Aici mereu e forfotă la înregistrarea CD-urilor, cărților și serviciilor de printare. Nu mă sustrage atenția și editez o revistă nouă despre comunitatea de români și moldoveni din SUA. „HORA in America” se așteaptă a fi o publicație ambițioasă, care va ajuta cetățenii din Republica Moldova să se cunoască mai bine între ei și să se consolideze. Intru pe grupurile de socializare să explorez care sunt temele de interes ale conaționalilor noștri. Fluxul de informație se limitează, de multe ori, la anunțuri despre cum să găsim un stilist, un avocat specializat pe imigrări și cum să prelungim viza de ședere, un fotograf care să meargă la un botez, sau costul localurilor recomandate pentru nunți. În ultima vreme, paginile de Facebook sunt inundate de oferte de muncă pentru șoferii de camion, iar cererea de lucru pentru îngrijitorii de copii în Chicago, Miami și New York începe să crească vertiginos.
Descopăr pe rețelele de socializare un moldovean care s-a alăturat Agenției spațiale NASA. La Centrul de Cercetare Robotică Ames (IRG) din Silicon Valley. Sunt frapată să aflu că timp de șapte ani construiește hărțile topografice în format 3D pentru Lună și Marte, iar că peste câteva luni, NASA va lansa un robot pe Marte, la construcția căruia a lucrat și conaționalul nostru, Oleg Alexandrov.
Așa cum moldovenii devin tot mai ocupați în America, l-am prins pe Oleg în așteptarea avionului spre San Francisco. Întrebările și răspunsurile de pe Facebook par a se contura într-o discuție plină de suflet, mai ales că cercetătorul moldovean rareori are ocazia să discute în limba română. Între noi se înfiripează o adevărată prietenie. În copilărie, pasionată de astronomie, citeam o groază de cărți despre influența astrelor. Descoper că viața de inginer a lui Oleg este mai tot timpul compusă din coduri și programe soft pentru a crea modele matematice. Interviul se încheie pe o notă optimistă: cercetătorii absolvenți ai Universității de Stat din Chișinău au potențial de a-și aplica cunoștințele în construcții spațiale, sau orice alte invenții. Mă întreb dacă în acest moment una din planete ne-ar fi favorizat întâlnirea virtuală și multe altele care își așteaptă rândul în carnetul de notițe aruncat pe o noptieră.
Iau o scurtă pauză și observ cum timpul zboară. Primesc un mesaj de la o tînără cunoscută, care a ajuns în Chicago datorită loteriei vizelor. Orice început este anevoios, îmi zice ea, dar în America, plata exorbitantă pentru chirie, arendă a mașinii, a poliței de asigurare se ridică la 2.000 de dolari pe lună. Asta îți impune să-ți pui mintea în mișcare și nu mai ai timp de socializare. Din acest motiv, cele mai intense discuții le port cu membrii diasporei până la miezul nopții. E trecut de ora 12.00, respir aerul curat din curte, privesc cerul înstelat și sting lumina.
Joi
Mă grăbesc spre orașul Malibu, într-o oră și jumătate trebuie să ajung la o cină de lucru. Mulți americani din alte state își petrec încă vacanța. Ard de nerăbdare să mă revăd cu noile prietene din Estonia, pe care le-am cunoscut la o conferință de business pentru femei. Sunt interesată să aflu ce vor pune la cale, așa cum depunem multe eforturi să inițiem un grup de sprijin pentru femeile care își doresc să pornească o afacere în SUA. Mă gândesc că orice întâlnire își are sens, atât timp cât fiecare dintre noi îi dă o semnificație. GPS-ul îmi indică linii aglomerate și roșii, îmi dau seama că întârzii, în metropola Los Angeles așteptările în trafic sunt interminabile.
Într-un final, ajung la locul întîlnirii, Duke’s Cafe, chelnerii ne zâmbesc și ne înmânează un meniu copios. Savurăm o salată din crabi chiar lângă geamul unde se îndreaptă vertiginos valurile Oceanului Pacific. Discuțiile sunt aprinse, mai ales că desertul nostru se topește în fructele exotice. Așa cum mă așteptam, în următoarele săptămîni se prevede un eveniment important. Voi pune pe camera de luat vederi istorii de succes, sau mai bine-zis, voi documenta cum reușesc femeile să obțină profituri fabuloase de pe urma start-up-urilor.
În drum spre casă, mă copleșesc emoțiile și gândul fuge la oportunitățile imense care există în lume, dar deocamdată, se lasă așteptate. E timpul să găsesc investitori, îmi zic, mai ales că SUA este țara care atrage cele mai luminate minți în afaceri.
E ora 6 seara și mașinile aproape că zboară pe autostrada #10, unde lumea se îndreaptă spre casă. Simt graba după o zi încordată de lucru. Privirile se îndreaptă spre o plajă imensă de nisip din Santa Monica. Câțiva tineri conduc și admiră zborul unei drone de filmat. Sunt curioasă ce imagini au înregistrat, cel mai probabil, pentru o proiecție de film. Am o oră de șofat, ceea ce mă determină să pornesc radioul. Ascult știrile publice, NPR News, care mă informează despre politicile președintelui american, Donald Trump, și criticile care le atrag asupra sa imigranții din America. „Un tânăr de origine irlandeză așteaptă procedura de deportare într-o închisoare din Boston. Părinții l-au adus în SUA la vârsta de 12 ani, iar timp de 8 ani a mers la școală, apoi a lucrat în construcții și în cele din urmă s-a căsătorit. După ce a intrat în conflict cu legile americane, autoritățile i-au pregătit un bilet de zbor într-o singură direcție”.
Ajung într-un final epuizată acasă, pornesc televizorul și intenționez să caut informații din documentarele Netflix despre mișcările feministe din SUA. Știrile CNN vin însă primele în lista de căutare. Sunt informată că nouă din zece persoane deportate provin din Mexic și America Centrală, iar administrația Trump continuă campania „zero toleranță”. Acest fapt a separat de părinții imigranților circa 2.500 de copii aflați la frontiera de nord din Mexic în decursul acestui an. Telecomanda aproape că îmi scapă din mâini, iar știrile continuă pe ecran până dimineața devreme fără să le mai dau vreo importanță.
Vineri
Toată lumea se bucură că e sfârșit de săptămînă. De dimineață sunt tot mai des solicitată de moldovenii din SUA, care așteaptă să le expediez întrebările pentru articol. Deși e vineri, azi am senzația că se începe o nouă săptămână de lucru. Citesc cu interes răspunsurile primite de la fondatoarea Fundației Blue Heron, care a ajuns și la copiii orfani din Chișinău. Ștefania Magidson își pune mari speranțe în acești copii din România și Republica Moldova. În cei 20 de ani de la fondare, investitorii americani și români au colectat aproape două milioane de dolari pentru a oferi tinerilor acces la oportunitatea unei burse de studii la colegii în țară și peste hotare. Un exemplu care vorbește de la sine despre puterea și posibilitățile diasporei.
Azi discut la un prânz cu un om de afaceri român din Atlanta, venit în vizită pentru două zile. Savurează salata grecească pe care am pregătit-o în grabă. Mă provoacă în discuție de ce moldovenii și românii nu sunt pe deplin uniți în America și când vom sărbători căderea comunismului.
Se face seara în Moldova și mama vrea să se laude cu țârâitul greierilor, auzit prin telefon. Tot ea mă informează că prețurile la apartamente sunt în continuă scădere și că e timpul cel mai potrivit să îmi cumpăr o casă în Chișinău. După o pauză de tăcere, o înveselesc că și în America sunt țârâieci și copaci înfloritori, dar cel mai mult îmi lipsește, desigur, prezența ei, iar timpul nu îl vei mai putea întoarce pentru a recupera clipele petrecute departe de părinți.
Înainte de a merge să promovez prima emisiune din Los Angeles despre comunitatea de români, care se produce cu resursele proprii ale diasporei din SUA, deschid cutia poștală și găsesc un teanc de scrisori uitate de câteva zile. În una din ele banca îmi tirmite un card promoțioal, care îmi oferă undă verde pentru împrumuturi de 2.500 USD. Deschid al doilea plic, clinica la care ne deservim ne expediază cererea de plată care trebuie achitate pentru vizitele efectuate pe parcursul lunii la medici.
Calendarul online mă notifică despre Zilele Independenței și oricât de mult ai dori să fii în toiul evenimentelor de acasă, ai impresia că locuiești pe o altă lume. Dar peste 20 de ani, ce rădăcini vom deveni? La mulți ani, Moldovă, noi te iubim așa frumoasă cum ești, așa independentă cum reușești să fii, pentru că noi ne-am născut pe acest pământ.