„Marx e mort”, iată o idee pe care unii refuză să o accepte, agățându-se de umbra autorului Mizeriei filosofiei, fără să înțeleagă că a fost vorba, în aventura marxismului, de mizeria utopiei. Nu există o „ipoteză comunistă” inocentă. Premisele teoretice, presupus altruiste, nu pot fi separate de coșmarul născut din aplicarea lor. Bolșevismul nu a însemnat desfigurarea marxismului, ci exacerbarea unor elemente care existau în chiar doctrina originară. Evident, se putea merge și în alte direcții, dar în final ruptura cu marxismul este inevitabilă dacă dorești să respecți pluralismul democratic. Într-un articol mai vechi din revista 22, Andrei Cornea diagnostica resuscitatul sindrom al obstinației ideologice stângiste, al atașamentului evlavios pentru dogmele revolute ale marxismului. Nu cred că se poate sintetiza mai exact modul în care găsesc unii de (ne)cuviință să conteste ideea însăși a neuitării catastrofelor totalitare.
Lucrurile au pornit chiar din momentul loviturii de stat bolșevice, prezentată drept o grandioasă revoluție socială. Din clipa în care a devenit filosofie oficială, marxismul a renunțat la dimensiunea critică originară, a dobândit un statut ancilar. Ideologia înceta să mai fie o „armă a criticii” și devenea discurs apologetic. Lui Marx i se ridica un monument la Moscova, cuvintele finale din Manifestul Partidului Comunist figurau pe manșetele tuturor ziarelor și revistelor, dar minciuna era întronată ca substanță a noii spiritualități, tradiția stângii anti-autoritare era cauterizată și stigmatizată…
Lenin și Troțki știau foarte bine că nu a fost vorba de o insurecție populară, ci de o acțiune a unui stat major format din militanți fanatici, revoluționari de profesie dedicați necondiționat atingerii scopurilor dictate de nucleul conducător. Așa a fost construit Partidul Bolșevic, ca univers sectar, ultra-centralizat, respectând orbește principiul „centralismului democratic” definit de Lenin, inclusiv supunerea fără murmur a minorității față de majoritate, ierarhia înghețată, asfixiantă și obtuză care a permis ascensiunea încă din ultimii ani de viaţă ai autorului Stângismului, boala copilăriei comunismului a unor birocrați lipsiți de imaginație strategică, dar total controlabili (Molotov, Kaganovici, Kuibîșev, chiar Kirov, etc).
În egală măsură, tocmai pentru că era vorba de un univers închis, militanții găseau în el un adăpost împotriva oricăror incertitudini și anxietăți. Pentru Lenin, trebuie spus, teoria revoluționară era o referință fundamentală, dovadă că într-un articol din ultima sa perioadă de viaţă, Despre importanța materialismului militant, cerea ca tinerii profesori de marxism să învețe ce înseamnă dialectica hegeliană. Metoda marxistă era dialectică, iar Lenin lua acest lucru în serios. Stalin era plăsmuit din altă materie, nu făcuse parte, asemeni lui Lenin, din acea familie, ori fraternitate a stângii cosmopolite internaționale din inima Europei, despre care a scris cu mare subtilitate și nu fără o oarecare tandrețe Hannah Arendt în eseul consacrat Rosei Luxemburg.
Nu aș spune că Stalin era un marxist primitiv, dar era unul cu o vocație terifiantă a simplificării. Lecturile sale erau îndeosebi din Marx, Engels, Plehanov, Lenin, Kautsky, Bernstein, Hilferding, Rosa Luxemburg, nu avea orizontul intelectual al bolșevicilor care trăiseră ani îndelungați în Occident. Marxismul era pentru Stalin un instrument de legitimare a propriei puteri, iar propria putere era un instrument pentru îndeplinirea profețiilor leniniste. De aici și maleabilitatea uluitoare a interpretărilor staliniste, născute în mare măsură din convingerea că rolul teoriei este să justifice realitatea politică a socialismului într-o singură țară. Obiecția absolută a lui Stalin la adresa curentelor rivale din interiorul stângii revoluționare era că acestea, mai ales troțkismul, slăbesc frontul monolitic, unitatea „de granit” a falangei marxiste globale. Subiectiv, gândea Stalin, aceste curente pot fi revoluționare, dar obiectiv ele servesc „contra-revoluția”.
În mintea lui nu era vorba, așadar, de un simplu travesti retoric. Stalin se credea marxist și, la urma urmelor, chiar era un marxist din categoria cea mai machiavelică. Se știe că Principele era una din cărțile sale de căpătâi. Et pour cause…
