Tema istoriei comunismului românesc este incitantă, extrem de dificilă, plină de capcane, ceea ce a făcut din abordarea ei un demers complicat, mai cu seamă la nivelul surselor și al verificabilității informațiilor utilizate. Ea a fost tratată de o serie de autori cărora țin să le recunosc meritele incontestabile: Ghiță Ionescu, Henry Roberts, Michael Shafir, Ken Jowitt, Robert King, Dennis Deletant, Robert Levy, Catherine Durandin, Victor Frunză și nu foarte mulți alții. Oricum, nu doresc să transform acest text într-o analiză a bibliografiei problemei. Nu mai insist aici asupra atâtor volume de interviuri și memorii, precum și biografii politice publicate după prăbușirea comunismului. Îndrăznesc să pomenesc aici și două din volumele mele anterioare, între care Arheologia terorii și Fantoma lui Gheorghiu-Dej.
Multe dintre cărțile apărute în țară explorează pagini mult timp obscure, episoade tenebroase din istoria politică a comunismului autohton. Spun autohton în chip deliberat, pentru că eu, unul, nu accept pozițiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă și doar atât. În egală măsură, ca o contra-parte ironică a tendinței amintite mai sus, mi se pare că lipsește încă dimensiunea comparativă în abordarea fenomenului: este ca și cum stalinismul național promovat de Gheorghiu-Dej și Ceaușescu s-ar fi dezvoltat într-un mediu aseptic, autarhic, fără conexiuni și influențe externe.
Un dicționar de „spioni și securiști”, pe lângă multe informații nu doar veridice, ci și verificate documentar, perpetua unele inexactități (de pildă, că generalul de grăniceri Mihail R. Boico ar fi fost căsătorit cu fiica vitregă a lui Vasile Luca - în realitate, a fost soțul surorii mamei mele, Cristina Boico, care adoptase numele Luca drept pseudonim în timpul rezistenței franceze). Nu mai vorbesc de faptul că lipseau numeroase figuri importante, membri ai Colegiului Director al Ministerului de Interne din perioada Drăghici. Cât privește includerea în acel dicționar a lui Alexandru Iliescu numai pentru că a participat la Congresul al V-lea și a trăit câțiva ani în URSS, ea mi s-a părut mai degrabă legată de faptul că acesta a fost tatăl fostului președinte al României, urmărindu-se astfel alte scopuri decât acela al cunoașterii nepărtinitoare a trecutului.
Simplu spus, nu toți comuniștii ilegaliști au fost spioni: mulți au aderat la mișcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar. Toate aceste erori țin, evident, de o anumită precipitare în a acoperi golurile din istorie, însă nu o singură dată ele pot duce la distorsiuni regretabile. Nu mai vorbesc de pasiunile politice transformate în argumente istorice. Istoria politică solicită un registru de obiectivitate, respect pentru bibliografia problemei, recunoașterea publică a lucrărilor precedente, inclusiv criticarea unor erori și analize ce s-au dovedit fie incomplete, fie de-a dreptul false (nu exclud din acest tip de critică propriile mele lucrări și am acceptat în unele cazuri sugestii bazate pe informații coerente și credibile, inclusiv de la oameni precum Pavel Câmpeanu, Marius Oprea, Robert Levy și Stelian Tănase, spre a-i numai doar pe aceștia).
De fapt, dacă este să mărturisesc mai exact aventura conceperii propriei cărți, Stalinism pentru eternitate, aș spune că am început-o cu vreun sfert de veac înainte de apariție. Mai întâi, în România, mi-a fost dat să citesc cartea lui Ghiță Ionescu apărută la Oxford University Press în 1964. Am împrumutat-o de la Ileana Gaston Marin, care a sustras-o pentru câteva zile din biblioteca tatălui ei, unul dintre demnitarii de vârf, în plan economic, ai perioadei Dej. Grație prietenei mele Nadia Badrus, am avut șansa să citesc o serie de documente culese în antologiile „pentru uz intern” pregătite de Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR. Era prin 1970, cred, când Gheorghe Badrus, tatăl ei adoptiv, lucra ca adjunct al lui Ion Iliescu la Secția de Propagandă a CC. În 1971, Badrus, precum și Mihai Bujor Sion Senior, Constantin Vlad, Ilie Rădulescu și, firește, Ion Iliescu erau marginalizați ca efect al „Tezelor” din iulie, sub acuzația de „intelectualism”. Gheorghe Badrus pleca ambasador la Moscova, Ion Iliescu devenea secretar cu propaganda pe județul Timiș...
