Linkuri accesibilitate

Cu gândul la Freud, desigur: Franz Kafka și a doua generație asimilată


Revolta fiilor împotriva generației taților, acel melanj inflamabil al vechilor și noilor valori, poate fi percepută ca o premisă necesară a propriei emancipări pentru mulți din scriitorii evrei din prima parte a secolului XX. În această categorie ar intra și sărbătoritul zilei, Franz Kafka (3 iulie 1883–3 iunie 1924), cel care compunea în 1919 faimoasa Scrisoare către tata.

Nu există alte referiri directe la evrei și evreitate în opera celui născut la Praga, în Imperiul Austro-Ungar. Concluzia la care ar putea ajunge cineva este că evreitatea nu a contat în mod fundamental pentru scriitor sau opera sa. Însă o asemenea opinie ar rata, pur și simplu, dimensiunea lui esențială. Știm astăzi din biografie și din alte documente (jurnale, scrisori, reflecții aforistice) că, deși fusese indiferent în tinerețe, evreitatea și iudaismul au început să-l preocupe mai ales după 1911, deci după vârsta de 28 de ani. De atunci încolo, Kafka a început să studieze intens istoria, tradiția și cultura iudaică, un interes cultivat constant până la moartea survenită necruțător de devreme, în 1924. Există astfel o legătură între natura particulară a scrierilor de maturitate ale lui Kafka și descoperirea a ceea ce pentru el însemna iudaismul autentic. În acest context, relația cu tatăl capătă valoare explicativă.

Kafka a scris într-o perioadă în care Sigmund Freud și „complexul Oedip” aveau mare trecere. Psihanalistul austriac își elaborase celebra teorie în Interpretarea viselor (1899/1900), Totem și tabu (1913) și în neterminata Privire asupra psihanalizei (1940). O pagină din Jurnalul lui Kafka, datată 23 septembrie 1912, pare să indice faptul că scriitorul era deja la curent cu teoria lui Freud atunci când scria scurta povestire Das Urteil („Verdictul”): „Gedanken an Freud natürlich” (cu gândul la Freud, desigur). Dintr-o altă intrare a jurnalelor de călătorie (10 iulie 1912), aflăm că Franz avusese o conversație despre Freud cu un profesor de liceu. Însă există și un ultra-citat pasaj, cu mult mai nuanțat și edificator în privința viziunii kafkiene asupra conflictului parental, într-o scrisoare pe care Kafka i-a trimis-o prietenului Max Brod (1884–1968). Mărturisea acolo că nu era într-atât de interesat de psihanaliză, în sine, cât de psihanaliză în legătură cu iudaismul întruchipat de tatăl său.

Este, dacă vreți, proba că Franz Kafka privea relația dintre complexul Oedip și conflictele asimilării evreiești ca pe un fenomen larg răspândit în rândurile unei generații de fii căreia îi și aparținea (vorbim de a doua generație după emanciparea politică a evreilor europeni). Felul în care prima generație de tați reprezentase iudaismul și identitatea evreiască nu mai părea viabil pentru copiii acestora. Dar chiar așa stând lucrurile, niciunul nu se gândea să-și lepede evreitatea. Au încercat, în schimb, să găsească noi căi spre autodefinire și creație.

Gershom Scholem (n. 1897, Berlin–d. 1982, Ierusalim) și Franz Rosenzweig (n. 1886, Kassel–d. 1929, Frankfurt) ar fi exemple ideale pentru felul în care a gestionat cea de-a doua generație problemele asociate asimilării. Familiile Scholem și Rosenzweig aparținuseră păturilor de mijloc înstărite. Au încercat să se conformeze valorilor și obiceiurilor societății non-evreiești și au abandonat aproape total practicile tradiționale iudaice. Știm, de pildă, că tatăl lui Gershom Scholem, Arthur, obișnuia să mănânce și să muncească de Yom Kippur („Ziua Ispășirii”), una din cele mai importante sărbători iudaice și zi de post. Pentru bătrân, toate zilele erau la fel. Tot Scholem tatăl își aprindea câte un trabuc de Sabat, transgresând în mod evident normele tradiționale. Ceea ce criticau fiii generației a doua de evrei asimilați era de fapt escapismul (Scheinwelt) burghez al taților lor și toate ajustările (fără rezultat!) la care apelaseră spre a fi acceptați de non-evrei. Așa se face că, în loc să urmeze calea depărtării de iudaism a taților, mulți dintre ei și-au redescoperit evreitatea: Gershom Scholem a devenit sionist și mare cărturar al misticismului iudaic, iar Franz Rosenzweig, filosof al religiei.

Desigur, reacția lui Kafka față de forma de evreitate a tatălui său a fost diferită de a unor Scholem sau Rosenzweig. Franz nu se considera evreu într-un sens național sau religios. Nu a făcut vreodată parte din congregațiile religioase evreiești care existau în Praga zilelor sale și nici din asociațiile studențești de tipul Bar Kochba (care jucaseră un rol major în conturarea fenomenului sionist, în teritoriile cehești, înainte de Marele Război). Așadar, Kafka nu era nici vreun evreu reformat, nici vreun sionist sau teolog, ci exponentul unei forme individuale și eclectice a identității evreiești. Îl putem asemăna, poate, lui Philip Roth (1933–1995). La rigoare, era vorba de o formă seculară a evreității (teză negată adesea, în trecut, de cei care l-au privit pe Kafka ca pe un „teolog evreu” sau ca pe un „existențialist german”... eventual, aceiași care, mai târziu, l-au discreditat pe Roth ca pe un „evreu ce se urăște pe sine” sau chiar un „antisemit”), iar acest eclectism ar trebui acceptat ca variantă legitimă a identității iudaice reprezentată de mulți evrei europeni înainte de Holocaust și înainte de evreii americani ai zilelor noastre.

Cea mai edificatoare dovadă a modului în care Franz Kafka privea relația cu tatăl și identitatea evreiască a acestuia este de găsit, așadar, în celebra Scrisoare din 1919. Aceasta nu a mai ajuns la destinatar (se pare că Franz își rugase mama să-i transmită misiva bătrânului, dar ea nu dăduse curs cererii). Kafka a compus textul pe când avea deja 36 de ani, deci tonul este retrospectiv iar perspectiva unilaterală. Felul în care Franz își descrie tatăl (Hermann) aduce aminte de imaginea așa-zisului Westjude, evreul asimilat al generației de tranziție la momentul emancipării evreiești. Amintirile de tinerețe ale tatălui nu aveau niciun sens pentru Franz și, de vreme ce nu putea găsi nimic în iudaismul acela pe care să-l adopte pentru sine, s-a considerat un „fiu dezmoștenit”, nesigur pe propria alcătuire în lume. Căutările sale de maturitate s-au născut din această tensiune permanentă provocată de proiectarea imaginii de sine în cea a unui părinte considerat imposibil și impenetrabil:

„O confirmare retrospectivă a felului cum înțeleg eu iudaismul tău am avut-o și în atitudinea ta în anii din urmă când ți s-a părut că am început să mă interesez mai mult de problemele evreiești. Cum tu ai, din principiu, aversiune față de oricare din preocupările mele, ai simțit o astfel de aversiune și în privința asta. […] «Scârba» asta (în afară de faptul că era îndreptată în primul rând nu împotriva iudaismului, ci împotriva persoanei mele) nu putea însemna decât că, inconștient, recunoșteai vulnerabilitatea iudaismului tău și a educației mele iudaice, că nu voiai să ți se mai aducă aminte în niciun fel de chestiunea asta și că la orice fel de amintire de acest fel răspundeai cu ură fățișă”. (Scrisoare către tata, ediția Humanitas, 2016, trad. Mircea Ivănescu, pp. 63-64)

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG