Scriitorul Ghenadie Nicu (13 februarie 1963, Bălţi – 19 august 2019), poet rafinat de factură intelectuală – volume: Calmant pentru Alter Ego, 1992 şi Deşertul consoanelor, 2003 –, jurnalist având un stil & vocabular inconfundabil, corespondent la „Ziarul de Iaşi”, şi autor al unui monumental jurnal inedit, din care a publicat doar mici fragmente, a fost răpus de o boală nemiloasă, după o luptă pe viaţă şi pe moarte care a durat vreo zece ani. Din bărbatul viguros pe care-l cunosc încă din facultate, de prin toamna lui 1981, nu mai rămăsese în ultimii ani decât o umbră de om, atât că-i scânteiau în continuare ochii ori de câte ori discutam despre literatură, noutăţi editoriale, nume noi etc., etc. Ultima oară, ne-am întâlnit chiar la intrarea în Librăria din Centru, într-una din zilele de mai, când tocmai aveau loc Zilele literaturii române la Chişinău – în mai puţin de o oră, urma să moderez (dacă-mi aduc bine aminte) „Seara de eseu”, Ghenadie însă nu putea rămâne, urmând să se întoarcă în spital (culmea ghinionului! după ce că avea leucemie, mai făcuse şi o pneumonie). N-am să uit niciodată cum, strângând la subsuoară un pachet de cărţi, m-a rugat să-l caut „când se face mai bine”, ca să-i împrumut „ceva de citit”. Iureşul vieţii – imediat după Zilele literaturii… a urmat târgul de cartea „Bookfest”, apoi nişte lansări de carte, un festival de literatura la Sibiu ş.a. – m-a purtat pe alte drumuri, aşa că nu ne-am mai văzut. De pierdut din vedere însă nu l-am pierdut niciodată – din când în când, îi citeam tabletele în „Ziarul de Iaşi”, iar asta îmi era de-ajuns ca să ştiu că Ghenadie „se ţine tare”, cum stă mărturie şi acest ultim text publicat cu doar patru zile înainte să închidă ochii, pe 15 august, text care capătă astfel valoare testamentară:
* * * * * * * *
Cum faci din poetic o armă ontologică. Experienţa basarabenilor
+
Cum ar fi arătat Iliada şi Odiseea, dacă Homer ar fi avut laptop şi ochi limpezi?
Sau, la alt pol: ce turnură ar fi luat poezia lui Emilian Bucov, industriosul nostru întru proslăvirea partidului, dacă schimbarea de regim politic n-ar fi avut loc în Basarabia, odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial? Cum ar fi evoluat romancierul Vasile Vasilache dacă n-ar fi fost marginalizat pentru modul caustic (chit că esopic, pentru că diatriba l-ar fi costat ani grei de privaţiune!) de a spune adevărul despre perioada postbelică? Ar mai fi consimţit, în împrejurări de liber arbitru!, să publice de conjunctură (fiindcă nu alta e valoarea Unchiului din Paris) un autor atât de inteligent şi cultivat ca Aureliu Busuioc? Istoria a tras mereu de sfori în zona asta şi adesea a suflat cu gheaţă în ceafa artistului. Mediu social, cadru geografic, condiţii de instruire, tare educaţionale, morală şi fiziologie, cutume şi politică - totul atacă subtil, câteodată pervers, Opera, atentează la puritatea ei originară.
În anii ’70 ai secolului trecut au apărut, în RSSM-ul de altă dată, primele cărţi ale unor poeţi şi prozatori precum Nicolae Dabija, Leonida Lari, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Vasile Tărâţeanu, Ilie Zegrea, Marcela Benea, Ludmila Sobieţchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu, Ion Bogatu ş.a. Anumite „invariante“ - la nivelul stilului şi al atitudinii - au determinat critica să vorbească despre apariţia unei generaţii de creaţie. O generaţie, spunem acum când componenţii săi şi-au dat deja măsura valorii, pătrunzând în manuale şi academii, cu un aport remarcabil la dezvoltarea literaturii române de la noi. Azi poate părea o banalitate, dar în anii de imixtiune continuă a partidului în domeniile artisticului, o derogare cât de mică de la dogmele în vigoare trebuie tratată ca probă de temeritate. Şaptezeciştii basarabeni au săvârşit ceea ce se poate numi, cu un termen doar în parte metaforic, o mică dar extrem de semnificativă insurgenţă.
Nu se putea imagina, pe atunci, o contestare la scenă deschisă a metodelor realismului socialist şi în genere a regimului, o situare polemică în raport cu preceptele oficiale. Nici samizdat-ul nu s-a practicat în Basarabia acelor ani. Dar ceea ce au izbutit aceşti scriptori solari are, repet, valoarea unei insurgenţe. Ei au descoperit un mod fericit de a se sustrage tiraniei realului, de a deroga de la comandamentele partidului; în ultimă analiză, de a-şi adjudeca nestingheriţi, fără a pactiza, ca antecesorii lor, cu diavolul, naturaleţea discursului poetic, starea de graţie. Andrei Ţurcanu, criticul generaţiei, spune despre congenerii săi: „Curajul adevărului şi candoarea credinţei nu se puteau exprima decât prin prefigurări, prin iluminări profetice, singulare, prin forme şi imagini excesive, care să bată alarma, certificând - neapărat! - o realitate colectivă şi un imperativ colectiv“. Cu alte cuvinte, şaptezeciştii basarabeni au folosit esteticul într-un insidios sens etic. Supralicitând visul, exaltând tărâmurile imaginarului, axându-se pe eul creator, generaţia sfida implicit rigorile dogmei. Nu a contestat-o direct (nici nu ar fi fost posibil), dar se poate spune că a umilit-o prin neglijare.
Este foarte interesant să aflăm cum s-a produs acest fenomen, ce a determinat, în momentul X al istoriei, într-o provincie urgisită a fostului imperiu sovietic, un grup anume de oameni să se solidarizeze - bine, nu programatic, dar intuitiv oricum - întru contestarea implicită a principiilor curente, altminteri obligatorii pentru scriitori? Scotocind migălos prin cuferele biografiei şi ale istorie (accidente pubertare, întâmplări miraculoase în copilărie, figurile părinţilor, învăţătorul de litere, primele cărţi citite, chipul bibliotecarei din sat, şcoala, serpentinele academice, lecturile constitutive etc.), am descoperi, în cele din urmă, tărâmul unde au gestat textele generaţiei, culisele unui remarcabil demers literar, care a readus normalitatea în câmpul literaturii şi a pregătit terenul pentru sincronizarea cu marea literatură română.
Totul telescopat, evident, cu analiza punctuală a textelor, catagrafiind minuţios imaginarul şi liniamentele poeticii pe care generaţia şi-a elaborat-o decantând cu atenţie figurile de profunzime; o cronică, altfel spus, a facerii, de unde şi acest mot-valise îngăduitor şi cu escapadele sociologice: mitopo(i)etica…
Ghenadie NICU
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.