Dan Dungaciu publică pe blogurile Adevărul, sub sigla LARICS, o analiză comparativă a evoluțiilor din Ucraina și Republica Moldova, sesizând tendințe caracteristice regiunii. Despărțirea de geopolitică, pe care o formulează într-un fel sau altul cele două guvernări, nu e una reală, ci reprezintă trecerea de la „geopolitica confruntării” la „geopolitica consensului”.
Iar în Ucraina e clar că noua noțiune are conținut. Sunt puțini ucrainenii care au ieșit în stradă să protesteze față de acceptarea de către președintele Volodimir Zelenski a acordului Minsk 2. Zelenski exact pentru asta a fost votat: să încheie conflictul din Donbas, inclusiv cu prețul unor concesii făcute Moscovei. Jocul regional se joacă categoric în Ucraina, iar „evoluţiile recente de la Kiev (…) ne dau şi traseul de evoluţie al situaţiei politice şi strategice de la Chişinău”, scrie Dungaciu.
El reamintește că fostul președinte ucrainean Viktor Iușcenko a prezentat în 2005, la Summit-ul GUAM de la Chișinău, un calendar de soluționare a conflictului transnistrean: „alegeri în Transnistria, validarea liderilor, negocieri cu Chişinăul, reglementarea politică și abia apoi, eventual, retragerea trupelor ruse. Chişinăul l-a respins atunci”, dar la Kiev Petro Poroșenko i-a acordat atenție.
A ținut însă lucrurile pe loc până acum, când la conducerea țării a venit Zelenski. Acceptarea „formulei Steinmeier” înseamnă intrarea „voită” pe panta concesiilor față de Rusia. Cine câștigă? Pe termen scurt, probabil Rusia. Președintele Franței deja avansează ipoteza ridicării sancțiunilor post Crimeea.
Cine câștigă? Pe termen scurt, probabil Rusia...
În fine, Dan Dungaciu ajunge și la problemele Chișinăului. Aici situația e diferită: premierul pro-european Maia Sandu e împotriva federalizării, dar consideră totuși că un statut special pentru Transnistria ar fi „dezirabil”. Nu e clar ce ar însemna el.
Dungaciu constată: „Geopolitica consensului a făcut posibilă alianţa de la Chişinău şi tot ea o ţine în viaţă. De aceea orice se va întâmpla la Kiev în perspectiva soluţionării conflictului separatist va avea reverberaţii direct şi la Chişinău”. Atâta doar că urmările unei eventuale federalizări ar fi diferite în Moldova. Dacă integrează Transnistria și eventual Găgăuzia, integrează „un nucleu dur de pro-rusism şi anti-românism (care) va decide inclusiv rezultatul electoral în noua republică. Va controla jocul politic şi strategic”. În această perspectivă, nu ar fi totuși mai nimerită unirea cu România? Este ipoteza pe care se încheie analiza lui Dan Dungaciu.
Într-un alt articol de pe blogurile Adevărul, Ștefan Morar vede drept cauză a tuturor problemelor din Moldova „criza identitară”. După câștigarea independenței, țara a trecut prin etapa unionistă, apoi prin cea moldovenistă (cu un proiect identitar „sovietic”).
După 2009, a apărut proiectul european și cei zece ani de „puternice conflicte, cu răsturnări de guvern, răzbunări politice soldate cu încarcerarea opozanţilor şi controlul politic asupra tuturor instituţiilor. Ba mai mult, (…) şi cu intervenţia puterilor străine pentru a construi o nouă alianţă politică şi un transfer de putere aproape eşuat, în care fosta guvernare a blocat timp de mai multe zile accesul noului guvern în instituţiile statului”.
Practic, „după 28 de ani de independenţă, Republica Moldova este mai dependentă ca niciodată”. Cultural și energetic de Rusia, economic de Uniunea Europeană. Ștefan Morar crede că trebuie creat un minister pentru dezvoltare naţională, care să întreprindă studii și analize și să propună în cele din urmă un tip de stat: civic, multinațional, național sau stat dizolvat prin unirea cu România.
