Şi s-a prăbuşit zgomotos Alianţa PSRM-ACUM, a căzut Guvernul Sandu. Un asemenea deznodămînt trist era de fapt destul de previzibil, dacă ne gîndim la toată fojgăiala politică începută în 1991. Cîte alianţe şi politicieni se prăbuşiseră anterior, era de presupus că şi asta se va prăbuşi.
Fireşte, atît PSRM, cît şi ACUM au vorbit despre dreptatea lor şi despre binele poporului. Binele poporului e invocat aici mereu din zorii tranziţiei, dar nu prea vrea binele acesta să-şi facă apariţia. Şi mai rău e că acest divorţ ar putea să reanimeze reticenţele partenerilor străini.
Vreau însă să vorbesc despre altceva. După plecarea lui Plahotniuc, Alianţa PSRM-ACUM a declarat cu tărie că un scop important al ei e dezolgarhizarea. Şi în tot acest răstimp am fost bombardaţi cu acest deziderat, ni s-a vorbit pînă la saţietate despre dezoligarhizare, despre demolarea oligarhilor răuleni care storceau seva din popor. Acum mă întreb: ce va fi cu dezoligarhizarea, stimabililor? Îi întreb şi pe cei din PSRM, şi pe cei din ACUM. Ce mîncare de peşte e această dezoligarhizare cu care ne-aţi tot umflat urechile? Sau poate voi aţi făcut-o şi deja vă despărţiţi cu sentimentul datoriei îndeplinite? Impresia mea e că nu aţi făcut mai nimic, dragi socialişti şi acumişti. Sau poate dezoligarhizarea asta era doar un soi de praf pe care ni l-aţi aruncat în ochi toate lunile acestea?
Acum, undeva departe, pe alte meridiane, e foarte posibil ca un oligarh care a fugit din Moldova în iunie să-şi frece mîinile de bucurie. Puţin de tot a rezistat ambarcaţiunea anti-oligarhică, foarte puţin, penibil de puţin. Să vedem ce urmează, dar aşteptări mari nu e cazul să avem. Va fi aceeaşi Marie cu altă pălărie!