Mă întorceam de la Tîrgul de Carte din Sofia şi, la Bucureşti, în avionul spre Chişinău, l-am văzut pe post de pasager pe primarul capitalei noastre, Ion Ceban. Nimic deosebit pînă aici. Mi s-a mai întîmplat să văd funcţionari sau politicieni importanţi. Dar eram prima oară cu unul dintre ei într-un avion.
Ei bine, să vă spun ce-am remarcat. Domnul Ion Ceban era la fel ca şi noi. Să mă explic. Adică nimeni nu părea să-i remarce prezenţa, ca şi cum ar fi fost un pasager obişnuit. Or, omul era un ditamai primar. Dar nimeni, absolut nimeni, nu l-a salutat, nu l-a mîncat din priviri, nu s-a apropiat de el să-l întrebe ce mai face şi ce planuri are. Oamenii pur şi simplu nu-l observau pe domnul Ceban. Probabil, eram eu singurul care mă uitam la el. „Ce naiba se întîmplă?”, m-am întrebat.
De ce oamenii nu vor să discute cu el? De ce nu-l bat prieteneşte pe umăr? De ce nu-i adresează întrebări despre dezvoltarea Chişinăului? Ce poate să însemne acest dezinteres, faptul că primarul nu e băgat în seamă?
Văzusem pe alte meridiane nişte cinovnici şi politicieni importanţi, apărînd pe neaşteptate în public. Şi oamenii reacţionau, se apropiau de ei, discutau, îi întrebau despre munca lor, despre făurirea lor de zi cu zi. În avionul nostru însă nimeni nu s-a mai apropiat de domnul Ceban. Ce-o fi asta? Stau şi mă gîndesc şi nu găsesc nici o explicaţie.
Voiam parcă să mă apropii eu de domnul Ceban, voiam parcă să mă prezint şi să-i pun cîteva întrebari despre drumuri şi staţia de epurare. Dar văzînd apatia şi dezinteresul din jur, am dat şi eu a lehamite din mînă. Cam de ce ar trebui să fiu eu mai interesat decît ceilalţi pasageri?
