Bine v-am găsit la ediția săptămânală a emisiunii „Dialoguri transnistrene”. Din sumar:
Arestat în decembrie pentru dezertare în stânga Nistrului, tânărul Alexandru Rjavitin a fost reînrolat în aceeași unitate militară, de unde, cu cinci ani în urmă, a fugit din cauza torturii. Televiziunea din Tiraspol a spus că este o „victimă a dezinformării”, iar însuși Rjavitin, amenințat cu un dosar penal, și-a retras mărturiile anterioare despre situația dezastruoasă din armata transnistreană. Avocații săi însă și autoritățile de la Chișinău pun la îndoială sinceritatea spuselor sale. Și... un nou fragment din cartea „Anul tinereții” – istoriile a 12 tineri care au făcut armata în Transnistria.
Dar mai întâi, o sinteză a principalelor știri ale săptămânii trecute:
La Chișinău, vicepremierul pentru reintegrare, Alexandru Flenchea, a exprimat dubii privind sinceritatea declarațiilor făcute la televiziunea transnistreană de către Alexandru Rjavitin, un tânăr reînrolat recent în stânga Nistrului după ce evadase cu cinci ani în urmă din structurile militare ale Tiraspolului. „Omul nu este în libertate”, a declarat Flenchea pentru agenția IPN, pe 7 februarie, adăugând că Biroul pentru reintegrare își va continua acțiunile și va mobiliza toate resursele administrative pentru „eliberarea” tânărului. Televiziunea oficială de la Tiraspol a difuzat pe 4 februarie un reportaj dedicat în întregime lui Alexandru Rjavitin, cel care în 2015 a fugit din așa-numita armată transnistreană pe malul drept al Nistrului și a vorbit deschis despre metodele de tortură și umilințele la care ar fi supuși recruții și prin care el însuși ar fi trecut. În decembrie 2019, tânărul a revenit acasă la rude și a pierdut contactul cu Chișinăul, reapărând după aproape o lună în controversata înregistrare video.
Tiraspolul a criticat dur ultimele declarații ale președintelui Republicii Moldova, Igor Dodon, referitoare la reglementarea transnistreană. Într-un comentariu al departamentului de externe al regiunii separatiste, din 7 februarie, se spune că oficialitățile moldovene fac „declarații populiste” și tot Chișinăul ar „provoca stagnarea” dialogului. Tiraspolul susține că Chișinăul inventează „versiuni neviabile de reglementare, care nu au nimic în comun cu realitatea” și, concomitent, ar bloca „mecanismele existente de căutare a soluțiilor de compromis”. Tiraspolul s-a plâns, din nou, de discriminare și presiuni din partea Chișinăului.
Într-un nou episod video al rubricii „Președintele Răspunde” de pe pagina sa de Facebook, difuzat pe 7 februarie, Igor Dodon a spus, între altele, că 300 de mii de locuitori ai regiunii transnistrene – ceea ce ar reprezenta aproape întreaga sa populație – dețin buletine de identitate ale Republicii Moldova. „Noi toți suntem cetățeni ai Republicii Moldova”, a spus Dodon, lansând un îndemn la reîntregirea țării. Totodată, el a spus că „fără Moldova, fără malul drept al Nistrului, nici Transnistria nu are viitor”. Igor Dodon a afirmat că între cele două maluri ale Nistrului exista deja un nivel avansat de integrate economică – întreprinderile din regiune beneficiază de aceleași preferințe comerciale europene de care se bucură toți agenții economici din Moldova, iar circa 70% din exporturile regiunii sunt asimilate de malul drept al Nistrului și țările Uniunii Europene. Președinte a mai spus că în ultimii 2-3 ani s-a făcut și „un progres serios” în rezolvarea unor probleme ale oamenilor de rând, cum ar fi recunoașterea de către Chișinău a diplomelor de studii din Transnistria și eliberarea plăcuțelor auto neutre pentru transportul din regiune. „Din partea noastră, facem tot posibilul să apropiem cele două maluri”, a mai spus Igor Dodon. Referindu-se la o posibilă soluție politică a conflictului, șeful statului a spus că Chișinăul dorește să dialogheze și că este gata să ofere ceea ce el a numit „garanții” și „o autonomie destul de largă”. „Singura soluție este doar împreună”, a spus Dodon, pentru că, în opinia sa, „nu va exista o independență a acestei regiuni”. „Noi trebuie să ne așezăm la masa tratativelor și să recunoaștem că viitorul nostru este împreună”, a mai declarat președintele Igor Dodon, în postarea video de pe pagina sa de Facebook.
Cetatea Tighina are nevoie de intervenții urgente care să asigure conservarea construcției. Printre cele mai serioase probleme ale fortăreței se numără golurile rămase ziduri după descompunerea unor bârne de lemn, temelia șubredă a bastionului și starea degradată a unuia dintre turnuri. Acestea sunt concluziile expertizei tehnice realizate de o companie italiană în cadrul unui proiect susținut de Uniunea Europeană și implementat de PNUD Moldova, informează agenția IPN. Ministerul Educației, Culturii și Cercetării precizează într-un comunicat de presă că specialiștii au efectuat și săpături în câteva locuri pe teritoriul citadelei. În timpul acestor lucrări, supravegheate de un arhitect de la Chișinău, au fost descoperite o monedă, două ghiulele, două străchini și două potcoave din secolele XVI-XVII, precum și mai multe fragmente ceramice din diferite perioade, care au fost transmise administrației cetății. Proiectul de conservare a cetății va fi realizat de aceeași companie italiană. Lucrările de renovare urmează să fie efectuate de o altă societate, care va fi selectată până la sfârșitul anului în baza unui concurs desfășurat de Programul Uniunii Europene.
Aceasta a fost sinteza principalelor știri ale săptămânii trecute.
***
Europa Liberă: Oficialități de la Tiraspol susțin că tânărul Alexandru Rjavitin, arestat în decembrie pentru dezertare, nu va fi pedepsit cu închisoarea, ci va continua să facă armata, de unde a fugit acum 5 ani din cauza torturii și a umilințelor, găsindu-și refugiu pe malul drept al Nistrului.
Televiziunea oficială de la Tiraspol a difuzat, pe 4 februarie, un reportaj dedicat în întregime tânărului Alexandru Rjavitin, cel care în 2015 a fugit din așa-numita armată transnistreană pe malul drept al Nistrului și a vorbit deschis despre metodele de tortură și umilințele la care ar fi supuși recruții și prin care el însuși ar fi trecut. Autoritățile din autoproclamata republică transnistreană i-au deschis un dosar penal pentru „dezertare”, tânărul riscând ani grei de închisoare.
Cu riscul să fie prins, în decembrie anul trecut, Alexandru Rjavitin a trecut Nistrul înapoi ca să-și viziteze familia în satul Pervomaisc, iar în seara zilei de 18 decembrie a dispărut din propria casă. O vreme, despre soarta sa nu s-a știut nimic. Mama lui Alexandru a apelat la juriștii Asociației Promo-Lex, din Chișinău, specializată în apărarea drepturilor omului în regiunea transnistreană. La solicitarea acestora, autoritățile moldovene și Misiunea OSCE au cerut Tiraspolului, în mai multe rânduri, informații despre cazul lui Alexandru Rjavitin. Abia peste aproape o lună, reprezentanți ai administrației transnistrene au recunoscut că Rjavitin se află în arest. Chișinăul a continuat să ceară eliberarea sa și, cel puțin, accesul rudelor, avocaților și a unui medic, solicitări rămase fără răspuns.
În reportajul TV de la „Primul canal transnistrean”, Rjavitin apare într-o unitate militară, în uniformă, iar un șef din cadrul direcției pentru munca educativă a așa-numitul minister al apărării spune că încarcerarea tânărului nu are sens, de aceea își va continua serviciul militar, sub supraveghere, dar cu „mici restricții” și, deocamdată, fără permisii și acces la arme. În același reportaj, Rjavitin este prezentat ca dezertor, pentru fapta sa fiind cercetat penal, și, totodată, ca o victimă a dezinformării, într-un război informațional ce s-ar purta împotriva Transnistriei. Tânărul spune că, aflându-se în arest, nu s-au făcut presiuni asupra sa și că nu a fost torturat. El a mai zis că mărturiile sale despre tortura și umilințele la care sunt supuși tinerii în așa-numita armată transnistreană ar fi fost răstălmăcite în mod greșit de presa din Moldova și că asemenea fenomene, astăzi, practic, nu mai există. Prezentatorul a adăugat că schimbări spectaculoase din ultimii ani din armată s-ar datora intervenției liderului transnistrean Vadim Krasnoselski.
După apariția acestui reportaj, colega mea Eugenia Crețu a discutat cu avocatul lui Alexandru Rjavitin de la Asociația Promo-Lex din Chișinău, Alexandru Postică:
Alexandru Postică: „Este o situație previzibilă și o spun nu doar eu, o spun și alți experți care s-au preocupat de conflictul transnistrean. Cel mai elocvent și relevant exemplu este declarația dlui Oazu Natoi din data de 10 ianuarie, care menționează la acel moment că nu s-ar mira dacă peste ceva timp ar apărea un reportaj cu dl Rjavitin, care ar spune că a fost influențat de către ONG-uri, de către presa de la Chișinău să facă anumite declarații. Deci a luat ceva timp, vedem că la 4 februarie apare acest video în care dl Rjavitin vine să explice cum a evadat și motivele lui de evadare, precum și cum au fost distorsionate acele declarații ale dumnealui din 2015.”
Europa Liberă: Scopul acestui reportaj care ar fi?
Alexandru Postică: „Este evident scopul propagandistic, pentru că într-un final vedem că nu a fost pusă în joc soarta dlui Rjavitin sau motivele care l-au făcut să evadeze, ci cât îi de bine să-ți satisfaci serviciul militar în regiunea transnistreană, în așa-numitele „forțe militare transnistrene”. Aș putea menționa că, la momentul actual, din cauza problemei demografice și nu doar, din cauza tuturor abuzurilor care s-au întâmplat în așa-numita „armată transnistreană”, este un număr foarte mic de recruți. Prin urmare, ei întreprind tot felul de manipulări pentru a convinge tinerii să-și satisfacă acel serviciu militar anume în unitățile militare din stânga Nistrului.”
În asemenea circumstanțe, eu aș avea dubii în ceea ce privește declarațiile acestea...
Europa Liberă: Există măcar vreo presupunere că a fost presat să facă aceste declarații?
Alexandru Postică: „Deci, eu vă pot spune că o concluzie în acest sens ar putea să dea un psiholog, un doctor, un specialist, care ar putea discuta confidențial cu dl Rjavitin. Aș putea menționa doar că termenul îndelungat de la reținerea lui și apariția primului video ne dă de bănuit că el nu a fost pregătit pentru asemenea declarații sau că cei care au gestionat acest proces au stabilit alte căi de a prezenta public situația dlui Rjavitin și scopul acestuia. Aș mai putea menționa în acest sens alte apariții ale unor deținuți politici în perioada 2010-2011 și aici m-aș referi și la domnii Vardanean și Cazacu, care, în urma unei detenții îndelungate, ar fi recunoscut că au colaborat cu serviciile secrete moldovenești și se căiesc sincer în fața așa-numitului „popor transnistrean”. În realitate, după ce dânșii au fost eliberați și au primit asistența necesară - psihologică și medicală -, dânșii au putut deja relata ce s-a întâmplat în realitate. Probabil vom afla mai multe detalii după ce dl Rjavitin va fi eliberat din unitatea militară și va trece acel curs de reabilitare. Între timp, după mine apare o situație foarte bizară în momentul în care un tânăr evadează dintr-o unitate militară, acum cinci ani de zile, și este reînrolat tot în aceeași unitate militară. Vă dați seama că d-lui este obligat acum să desfășoare acest serviciu militar încă cinci luni, după cum menționează, pentru a evita acea condamnare penală. Deci, acestea sunt declarațiile lui. Este evident că, în asemenea circumstanțe, eu aș avea dubii în ceea ce privește declarațiile acestea.”
Europa Liberă: Voi în continuare nu aveți acces la el, nu are acces un medic, un avocat, da?
Alexandru Postică: „Solicitările rămân aceleași pe care le-am formulat și anterior. Este bine că d-lui este în viață, dar oricum sunt foarte multe semne de întrebare pe care noi le-am formulat în apelurile noastre, în interpelările noastre, care au fost expediate inclusiv așa-numitor „organe de urmărire penală” din stânga Nistrului, la care nu am primit niciun răspuns.”
Europa Liberă: Și atâta timp cât nu l-a văzut un medic, este greu de spus într-adevăr...
Alexandru Postică: „Noi suntem juriști, iar aici este nevoie de consilierea unui psiholog, care ar putea discuta cu dl Rjavitin, ca să vadă într-adevăr care au fost circumstanțele care l-au determinat să facă aceste declarații. Doar după concluzii în acest sens, vom putea comenta și noi.”
Europa Liberă: Opinia avocatului Alexandru Postică de la Asociația Promo-Lex, consemnată de Eugenia Crețu.
***
Amintim că Alexandru Rjativin a vorbit despre tratamentul inuman la care a fost supus și despre metodele de maltratare a tinerilor recruți în așa-numita armată transnistreană și într-un documentar realizat de Europa Liberă în 2017. Iată ce ne declara atunci Alexandru Rjavitin:
„În armata transnistreană, foarte des, soldații sunt bătuți, umiliți, li se cer bani. E un lucru obișnuit și se întâmplă în multe unități, cu excepția acelor unde sunt deținuți, doar acolo este respectat regulamentul. În rest, în armată domnesc haosul și dezordinea. Nimeni nu monitorizează situația, nu există niciun fel de control. Fiecare om care vine acolo este mai întâi frânt, batjocorit, ca să aducă bani. Sumele diferă de fiecare dată, variază de la 20 de ruble până la nelimitat. Unii au adus și 100-150 de dolari. Nu-i interesează de unde și cum vei face rost de bani. Dacă vii fără bani, ești bătut, obligatoriu.
„Festal” este când pui mâna pe obraz şi ești lovit fie cu pumnul, fie cu piciorul. Lovitura este absorbită de creier şi doare foarte tare, dar nu rămân vânătăi, urme. Sunt foarte multe feluri de lovituri. Pot să arăt una. Te culci, pui o mână după spate şi eşti lovit cu bocancul în piept cu o asemenea putere încât te răstorni. Bocancul cântăreşte un kilogram şi jumătate. Având în vedere puterea loviturii, e ca şi cum ar fi două tone. Doare foarte tare. Pot, pur şi simplu, să-ți spargă cutia toracică.
Estorchează bani efectivul de rând, soldați ca și noi, dar care sunt de mai mult timp în armată. Banii sunt estorcați pentru ofițeri. Ofițerii îi acoperă.”
Europa Liberă: O mărturie făcută de Alexandru Rjavitin într-un documentar al Europei Libere.
***
La începutul lunii ianuarie, la Tiraspol, a fost lansată cartea „Anul tinereții”, un debut al tinerei scriitoare Larisa Calic. Volumul conține istoriile a 12 tineri care au făcut serviciul militar obligatoriu în stânga Nistrului. Cartea a fost publicată cu sprijinul organizației din Cehia People in Need, din fonduri oferite de Ministerul de Externe al Cehiei prin Programul de promovare a tranziției și poate fi găsită pe internet, în limba rusă, la adresa transnistrianarmy.com. În preambulul cărții, Larisa Calic scrie:
„În decurs de un an, am adunat 12 istorii. Pentru mulți tineri era important să vorbească despre experiențele lor, în sfârșit, să fie auziți. Nimeni până atunci nu i-a întrebat cu ce s-au confruntat într-un an de armată și cum au reușit să-i facă față? Pentru mulți, a fost un test de rezistență. Această carte este încercarea mea de a da voce celor care nu sunt întrebați despre lucrurile importante. După fațada reportajelor drăguțe ale televiziunilor locale despre bucuria de a fi apărător al Patriei, stau cei care au încetat să mai iubească această patrie. Pentru ei, aceasta nu a fost în stare decât să le dăruiască primul fir de păr cărunt la 20 de ani, dinți stricați, dezamăgire și dorința de a pleca în altă țară cu bilet doar într-o singură direcție.
Bărbaților maturi, care și-au făcut serviciul militar pe timpurile URSS, li se pare că este o naivitate să te plângi pe actuala situație a soldaților – în timp ce ei doi ani au făcut armata la mii de kilometri depărtare de casă. Dar timpurile s-au schimbat, acum nu mai există nici URSS, nici doi ani de cazarmă. Există Transnistria și încercările stângace de a imita o epocă demult apusă cu resursele pe care această republică nu le va avea niciodată. Probabil că statul înțelege problema lipsei de prestigiu a serviciului militar și încearcă prin toate mijloacele să le arate tinerilor că se poate face armata ușor și repede. Una din ultimele inovații-cheie se referă la permisiile suplimentare – acum soldații pleacă la armată ca la serviciu. Dar din cauza că sunt, în mod evident, puțini, sunt nevoiți să meargă nu foarte des acasă, pentru că nu s-a ținut cont de un factor important: în unitatea militară trebuie să rămână cineva de serviciu și cei care asigură paza.
Îmi doresc sincer ca oamenii responsabili de funcționarea armatei să atragă atenția asupra neajunsurilor indicate în carte...
De aceea, inovația funcționează doar pe hârtie și, din nou, la televizor, unde nu se obișnuiește să se vorbească despre carențele noilor legi. În locul unor decizii ca, de exemplu, recrutarea obligatorie a tinerilor după primul an de universitate, ar merita să se depună eforturi pentru îmbunătățirea statutului și a învățământului militarilor. Adesea, absolvenții colegiilor militare rămân incompetenți. Ofițerii tolerează consumul de droguri și alcool în unitate, corupția, insuficiența instruirii militare. Armata, în opinia mea, este un model al statului. Judecând după situația acesteia și atitudinea față de militari, se poate da o apreciere țării în general. Dar nu voi trage concluzii în locul cititorului. Fie el însuși să-și facă o părere după lectura cărții.
Unul din scopurile principale ale muncii mele este deschiderea unui dialog social pe tema carențelor din armată. Să vorbești despre probleme înseamnă să cauți căi de soluționare. Îmi doresc sincer ca oamenii responsabili de funcționarea armatei să atragă atenția asupra neajunsurilor indicate în carte și să încerce să le remedieze. Nu vreau ca semenii mei să fie nevoiți să îmbrace în carantină uniforme nespălate, purtate de alți soldați. Nu vreau ca aceștia să stea câte opt ore de gardă. Nu-mi place să mă gândesc la mâncarea proastă, la „dedovșcina” (fenomenul maltratării și intimidărilor – n.r.), la șobolanii de cazărmi, la imposibilitatea de a face un duș. Eu nu înțeleg, cum vor deveni ei apărători ai patriei, dacă numai puținii norocoși reușesc să împuște mai mult de 10 cartușe pe an, iar restul – șase. După armată, ei pleacă înfuriați, și este puțin probabil să revină acolo, unde li s-a furat un an din tinerețe”.
Europa Liberă: Iată și un fragment din primul capitol al cărții „Anul tinereții”, rezumat de colegul nostru Sergiu Culeac:
„Aveam propria afacere la acel moment și multe planuri pentru următoarele șase luni. Eram la sfârșitul primul an de facultate și mai aveam de susținut câteva examene, când am primit citația de înrolare în armată. Exista opțiunea să scăp de armată, de exemplu, prin înscrierea la catedra militară. Totul fusese deja aranjat, urma doar să depun actele necesare, dar n-am reușit. Am semnat citația înainte să depun actele. Două săptămâni îmi rămăseseră până la înrolare.
În tot acest timp nu credeam cu adevărat că voi fi luat în armată. La fel ca toți ceilalți, îmi spuneam că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva. Abia în ultima zi am realizat că merg la armată. S-a întâmplat seara, când m-am văzut cu un prieten pentru a bea o bere și pentru ca el să mă tundă la zero cu mașina de tuns. Mă priveam amuzat în oglindă, dar îmi spuneam: „Drăcie, simt că urmează ceva neplăcut”.
Când am ajuns acasă, m-am culcat. Nu puteam să dorm cu capul pe pernă, deoarece mă înțepa părul scurt. Am dormit prost. Dimineața m-am trezit și am înțeles că acum merg să fac armata.
Ajuns la comisariat, am rămas puțin surprins. Nu era cel mai plăcut loc - o mulțime de bărbați, toți aveau o înfățișare abătută, nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Știam deja câte ceva despre armată de la prietenul meu care se înrolase cu două săptămâni înainte. El mi-a spus că trebuie să îndeplinesc serviciul militar conform regulamentului, dar nu în funcție de ceea ce îmi dictează soldații veterani. El mi-a vorbit despre tot felul de astfel de lucruri mărunte pe care atunci nu prea le-am reținut.
Nu credeam cu adevărat că voi fi luat în armată...
În momentul transportării către punctul de recrutare, m-am gândit: gata, s-a zis cu mine! Am fost urcați într-o mașină veche de prin anul 1953, o rablă în care ne aflam toți 150 de oameni. Într-o singură mașină. Am urcat, dar presiunea era prea mare, așa că s-au spart geamurile vehiculului. În consecință, am fost transportați în două ture cu aceeași mașină.
Odată ajunși la destinație, am așteptat în jur de vreo șase ore repartiția în unități militare. Strigau câteva nume de recruți care formau mici grupuri, după care plecau spre unitate. Noi ceilalți stăteam în așteptare. Abia în jurul orei patru ne-au strigat pe nume pe cei din unitatea noastră. Eram doisprezece la număr. Ne-au urcat într-un camion ZIL. Era iulie, mijlocul verii - cald ca în iad! Geamurile toate închise, era ca în sauna – toți uzi leoarcă. Însoțitori erau niște ofițeri și sergenți. Unul dintre recruți a întrebat încotro mergem? La cetate, a fost răspunsul. Puțini dintre noi s-au bucurat.
În cele din urmă am ajuns în unitate. Nu înțelegeam nimic. Nimeni nu înțelegea nimic. Era de parcă toți abia ne-am născut. În timp ce mergeam, soldații veterani aruncau fraze de genul: „Carne proaspătă, sânge proaspăt”. Ne-au întrebat dacă avem pe cineva în armată. Celor care au răspuns afirmativ li s-a spus: „Ați dat de dracul! Ai prieteni, așa că te vor înhăma. Dacă te vor înhăma, înseamnă că ești un tip normal, deci poți fi bătut”. Dacă nu vei turna pe nimeni, înseamnă că ești un tip normal, deci te vor bate. Nu știu de ce, dar aceasta este schema care funcționează. Ulterior am mers în unitatea sanitară, unde am fost întrebați despre boli cronice, starea mentală, dacă avem sau nu tatuaje etc. Apoi am mers la depozit, unde am primit haine de schimb. Ceva dezgustător. Am primit hainele pe care le-au purtat timp de o lună băieții care au fost plasați în carantină. Hainele nu erau curate, aveau miros îngrozitor de transpirație, erau decolorate. La scurt timp, ne-au trimis să facem baie. Ne-au dat săpun pentru copii care avea termenul expirat și care se sfărâma în mâinile noastre. Toți la baie. Era penibil, era extrem de incomod.
Am primit hainele pe care le-au purtat timp de o lună băieții care au fost în carantină...
Pe urmă, aliniați pe un câmp, am început să învățăm cum să punem obielele pe picioare. Nimeni nu reușea. Explicațiile erau neclare și rapide. Nu înțelegeam unde am ajuns și ce vor de la noi? Am primit bocancii. Erau tari ca lemnul, cântăreau un kilogram și jumătate. Chiar din prima zi, aproape toți am făcut bătături la degetele picioarelor, deoarece nimeni nu învățase cum să-și pună corect obielele, așa că încălțămintea o purtam pe piciorul gol.
Am fost învățați să dormim corect. S-a dovedit că trebuie și să dormim corect. După apelul pentru somn, nu am putut să adorm. Nu cred că cineva a reușit să adoarmă imediat. Pur și simplu am stat culcat cu ochii închiși întreaga noapte. La ora cinci dimineața s-a dat deșteptarea.
În acea zi nu am făcut nimic special. Era sâmbătă. O jumătate de zi am fost învățați cum să ne aranjăm patul, cum să ne îmbrăcăm și, din nou, cum să pe punem obielele pe picioare.
La prânz puțini au fost cei care au mâncat. Nu aveam poftă de mâncare. În plus, fiind obișnuit cu mâncarea de acasă, nu am vrut să mănânc ceea ce mi s-a dat. În primele zile am putut să beau doar compot din fructe uscate și ceai.
Ne-au dat voie să ne sunăm părinții pentru a le spune în ce unitate ne aflăm. Ei puteau să ne viziteze în weekend. Când a venit ora întâlnirii, cu toții am ieșit în mod organizat în fața părinților. Părinții nu și-au recunoscut copiii, pentru că toți arătam la fel - aceeași uniformă, toți tuși la zero. Stăteam în primul rând, la doi metri de mama, dar nu mă vedea. Nu își dădea seama că acela sunt eu. Părinții au adus mâncare, dar nimeni dintre noi nu a putut mânca. Nu știu ce a fost asta. Toată lumea era doar însetată. În prima lună ni s-a interzis să bem multe lichide. Chipurile, cantitatea mare de lichid în organism contribuie la formarea bătăturilor. Eram nevoit să-mi umplu sticla cu apă când nu mă observa nimeni.
Weekend-ul a fost liniștit. Soldații veterani nu ne scăpau din ochi, încercau să înțeleagă fiecare din noi ce prezintă. Am început treptat să mă dumiresc, să înțeleg unde mă aflu și ce mă așteaptă pe durata unui an.
Era greu. Niciun fel de disciplină militară...
A venit ziua de luni. Dimineața a început cu exerciții de înviorare. Dezgustător! La ora cinci dimineața alergam la bustul gol – toți într-un pas, în același ritm. Era greu. Niciun fel de disciplină militară.
Însă primele zile chiar mi-au plăcut un pic. Am început să mă obișnuiesc. O singură întrebare nu-mi dădea pace: cine va curăța toaleta? Mă simțeam Ok și eram sigur că nu voi fi eu. Chiar am început să caut pe cineva care să facă asta. Un curățător de toaletă nu este văzut cu ochi buni.
Așadar, eram doisprezece la număr, după cum am spus. Am început să ne împrietenim. Cu sergenții eram în relații bune. La patru zile după înrolarea mea, un alt desant de soldați a ajuns – 56 la număr. Apoi încă 10. Eram deja un număr de 78 de noi-veniți. Așa că totul s-a schimbat. Dacă noi, primii doisprezece, am reușit să înțelegem ce ni se cere, în momentul în care am devenit mai mulți - fiecare făcea ce-și dorea. Din cauza unuia, sufeream cu toții.
Pe când eram elev în clasa a X-a, am decis că nu voi mai folosi cuvinte urâte și injurii. Și îmi reușea. În armată încercăm din răsputeri să nu înjur, dar, la un moment dat, am explodat, am început să înjur ca un ticălos. Tot ce se întâmpla în jur provoca agresiune. Mă enerva faptul că oamenii nu învață din greșeli. Se găsea un idiot care își aprindea țigara în timp ce eram așezați în linie, dar purtam răspundere cu toții. Și tot așa, unii mai discutau, alții mâncau bomboane. Nu exista nicio disciplină. Asta enerva rău. De aceea deseori intram în conflicte cu ceilalți. Mulți se considerau superiori celorlalți și se eschivau să îndeplinească anumite sarcini, obligându-i pe alții să le îndeplinească, ceea ce mă înfuria. Doar toți eram egali. Eu aveam 20 de ani și, în comparație cu cei care aveau 18 ani, diferența de vârstă nu era mare. Însă ei erau foarte proști, se comportau ca niște cretini. Am încercat să le explic să nu facă asta pentru că din cauza lor suferim toți, dar ei nu voiau să înțeleagă.
Binecuvântare pentru serviciu veșnic...
Ofițerii se înfuriau și îți spuneau să iei grebla și să maturi. Dacă le cereai o mătură, te înjurau de mama focului. Noi singuri am cumpărat mături, mopuri. Făceam mături și din crengi. Strângeam frunzele într-o pelerină de ploaie și le târam în altă parte a unității, unde se afla singurul coș de gunoi. Aceeași pelerină ruptă o foloseam drept îmbrăcăminte în timpul aplicațiilor militare. Obiecțiile sau părerile altora erau ignorate total de ofițeri. Impresia era că în funcția de ofițeri erau angajați doar cei cu nivelul IQ sub 5. Exista o ierarhie - cine are un rang mai mare, acela are dreptate. În armată nu contează vârsta. Important este statutul.
Cu toții așteptam să se încheie prima lună. În cazul meu, carantina a durat aproape o lună și jumătate și doar două săptămâni în cazul celor care au venit mai târziu. După terminarea perioadei de carantină, toți au fost lăsați să meargă acasă.
Când am depus jurământul, o mica parte din ceremonie a fost dedicate însăși citirii jurământului, iar cea mai mare parte – cititului de rugăciuni și stropirii cu agheasmă de către preotul din biserica aflată în vecinătate. Binecuvântare pentru serviciu veșnic.
Dar fără succes - am fost trimiși să participăm la parada militară. Pe 2 septembrie armata din Transnistria împlinea 25 de ani. Pregătirile aveau loc pe un câmp, în bătaia soarelui arzător. Mărșăluiam ore în șir fără pauză. Și tot ce aveam la noi era o ploscă cu apă. Însă aveam interdicție să bem din recipiente cu un strat gros de coroziune pe interior, care nu putea fi eliminat în niciun fel. În plus, mai și erau găurite.
Priveam oamenii de pe stradă care se plimbau liniștit și îmi păreau atât de fericiți...
Soldații care foloseau aceste vase în mod constant aveau probleme cu dinții, pietre la rinichi. Plosca mea era din anul 1949. Și pălăria mea era din prima jumătate a secolului al XX-lea, și lenjeria ciuruită, și pantalonii erau rupți. După participarea la paradă, ar fi trebuit să avem liber o zi și jumătate, dar ni s-au dat 15 ore. Foarte puțin. În acea seară am mers la Tiraspol, unde m-am întâlnit cu foști colegi de clasă. Ne-am plimbat, am băut bere. Dimineața am înțeles că e timpul să mă întorc în unitate, ceea ce mi-a stricat total dispoziția. Nu voiam să revin în acel cuib de vipere. Încă nu știam ce mă așteaptă. După perioada de carantină urma să fim repartizați în alte unități.
În următoarele două luni nu am avut liber. Am stat în unitate, am meditat și m-am detașat de toate. M-am obișnuit cu serviciul militar. Discutam cu băieții, iar glumele tâmpite îmi păreau deja amuzante, totul părea bine. După ce au trecut aceste două luni, am primit liber. Am stat o zi acasă și nu am mai vrut să mă întorc în unitate. M-am gândit: la ce-mi servește? Priveam oamenii de pe stradă care se plimbau liniștit și îmi păreau atât de fericiți. Nu contează dacă aveau problem fie în familie sau de ordin financiar. Mă uitam la ei și îi vedeam liberi. Mă gândeam cât de bine le este lor și că îmi doresc și eu să fiu în locul lor.
Europa Liberă: A fost un fragment cartea „Anul tinereții”, volum semnat de tânăra scriitoare de la Tiraspol Larisa Calic, cea care a adunat mărturiile a 12 tineri care au făcut așa-numita armată transnistreană.
***
Europa Liberă: Doamnelor şi domnilor, aici se încheie această ediție a emisiunii Dialoguri transnistrene. Sunt Radu Benea și vă mulțumesc că ne ascultați. Aici e Radio Europa Liberă.