„O carte străbătută în filigran de obsesia pentru trecerea timpului” (Le Figaro), Un an şi o zi, Trei, 2019, de Pascal Bruckner (n. 1948), prin care distinsul intelectual francez „îşi reglează conturile cu America lui Donald Trump” – doar fraza: „La Paris te plimbi printre secole, la New York printre mărci” cât face! –, asta da provocare! Şi ce festin pour les connaisseurs!!
„Lumea exista în dublu exemplar, întâi în Europa, a doua oară în Statele Unite, ca un calc. Poate că ea însăşi nu era decât sosia, exilată în Statele Unite, a adevăratei Jézabel care continua să trăiască în Haute-Savoie?” – atât că franţuzoaica de 26 de ani, fiica unui pastor & ceasornicar ce şi-a pus în gând „să inventeze ceasul care va şterge timpul şi va repara greşeala originară”, este silită să plătească scump pasiunea tatălui. Plecată spre Montréal, cu Revelaţie (aşa îşi numeşte invenţia ex-pastorul), să-i arate mecanismul unui specialist în materie, avionul nimereşte într-o furtună teribilă şi se vede silit să aterizeze pe un aeroport, al cărui nume aşa şi nu-l aflăm, din Nordul SUA. Biata Jézabel ajunge la Plazza, un hotel labirintic cu 24 de etaje, cere o cameră pentru o noapte – şi se trezeşte… peste un an şi o zi, sau cel puţin aşa pretinde administraţia hotelului, care o sechestrează, punând-o la muncă, spre a-şi plăti datoria de 96.990 $. De-aici încolo hotelul se transformă într-un soi de castel kafkian – cu deosebirea că la acesta din urmă nu se poate ajunge, pe când primul nu-i chip să-l părăseşti: „Curând, avu certitudinea: îngropată în acest mausoleu de beton, asemenea unei mumii, nu putea conta decât pe ea însăşi”.
Şi atunci se trezeşte în ea fosta căţărătoare pe munţi, dar cum suntem într-o lume „pe dos” – America lui 2016-2017 –, ascensiune ierarhică în hotel se face coborând etajele, de la Infernul celor superioare (violenţă, umilinţe, orgii, moarte – toate vin aici la pachet), spre Recepţie, unde va trebui la rându-i să „recruteze” noi victime naive, mai şi dând în bară din când în când. Cercul vicios se rupe la un moment dat, Jazz (aşa i se spune la Plazza, iar ei îi place noul nume) reuşeşte să scape, pentru ca apoi să revine tot acolo, căci „la ce bun să te întorci în lume, din moment ce lumea întreagă e conţinută în acest hotel?” Să fie acesta sfârşitul? sau e doar o buclă temporară ce-o readuce pe Jézabel Thevenaz la bordul avionului luând cursa Paris – Montréal, într-o zi de 13 decembrie 2017, când deodată „ceasul se dezintegrează, scurgându-se în tăcere” – atât că… „Nu era sfârşitul lumii, doar sfârşitul unui ceas”.
13 aprilie ’20
