Natalia Porubin: Născută în 7 aprilie 1975 în Chişinău. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Științe ale Comunicării în 1997. Are o experiență de peste două decenii în jurnalism și comunicare. În prezent este consultantă în comunicare la PNUD Moldova. Anterior a activat la Centrul de Investigații Jurnalistice, fiind redactoră și coordonatoare de proiecte. Din această postură a realizat și coordonat investigații jurnalistice pe diferite domenii. Pentru activitatea sa, a fost premiată la diverse concursuri naționale, iar în anul 2012 s-a numărat printre cei 10 jurnaliști ai anului, desemnați de Comitetul pentru Libertatea Presei și Centrul pentru Jurnalism Independent. În perioada 2013- 2015 a fost consilieră pentru comunicare la Ministerul Educației, în cadrul a două proiecte pentru reforma învățământului, finanțate de Banca Mondială. Din 2019 este membră a Consiliului de Presă.
Luni
Mă trezesc pe la 6.00, deschid geamul și aud ciripitul păsărilor. Mă culc înapoi și dorm buștean încă două ore. Mă rup din somn de la un zgomot puternic de la șantierul din preajma blocului și îmi dau seama că e prea târziu ca să fac tradiționala plimbarea în aer liber. Schimb apa la cele câteva buchete de flori și mă gândesc, a câta oară, că mi-ar plăcea să îngrijesc plantele dintr-o grădină care să fie a mea. Cu aceste gânduri mă apuc de lucru.
Pentru că e luni, încep cu lista de sarcini pentru toată săptămâna. Când știu foarte bine ce am de făcut reușesc să îmi gestionez timpul mult mai eficient. În câteva minute to do list e gata, bifez sarcinile prioritare.
De când a început carantina nu am avut nicio zi în care să mă plictisesc, am avut mereu multe de făcut. Iar îmbinarea activităților de serviciu cu misiunea unui cadru didactic prin cumul pentru Bogdan, fiul meu de 11 ani, s-a dovedit o sarcină deloc ușoară.
Copiii au intrat în carantină pe 11 martie, eu, pe 13. De atunci, totul s-a schimbat. Ca toată lumea, am învățat să ne adaptăm din mers și am renunțat la multe lucruri care făceau parte din cotidianul nostru.
Las gândurile la o parte și încep a răspunde la mesaje pe email și pe messenger, s-au adunat cam multe de dimineață.
Scriu câteva postări pentru pagina de FB a organizației pentru care lucrez, scriu un scenariu pentru un video prin care promovăm un premiu pentru integritate în afaceri, instituit în premieră în țara noastră de PNUD și CNA. Sperăm să avem cât mai mulți concurenți, oameni care și-au construit afacerile în mod onest și legal.
După aceasta mă ocup de o altă campanie pe care PNUD și Oficiul Avocatului Poporului au lansat-o acum câteva zile în susținerea medicilor care fac dezvăluiri de integritate. Este important ca ei să știe că legea îi protejează. Spotul video la acest subiect s-a dovedit a fi foarte popular, acumulând zeci de mii de vizualizări, iar noi continuăm campania prin câteva bannere pe rețele de socializare.
După ora 14.00 iau o pauză ca să merg să îmi ridic buletinul de identitate. Tina, fiica mea, îmi spune că vrea să meargă cu mine. Ne echipăm cu măști și dezinfectanți și ieșim din casă. Mergem pe jos ca să mai facem mișcare și să vedem ce se mai întâmplă dincolo de cartierul nostru, unde nu prea am ieșit de vreo două luni. Afară, o căldură insuportabilă, un termometru de stradă arată 31 de grade. În oraș lume foarte puțină comparativ cu altă dată. La oficiul pentru documentarea populației - zero oameni. La intrare e poziționată masă, astfel că nimeni să nu poată intra, operatoarea îmi aduce actul de identitate la ușă, semnez și iau documentul. „Măcar ai ieșit bine în fotografie, comparativ cu data trecută”, mă consolează adolescenta mea.
Seara ne uităm împreună la fotografiile pe care le-a făcut ea de-a lungul perioadei de carantină. S-au întâmplat atât de multe, încât nu îmi vine a crede că au trecut numai 10 săptămâni. Două zile de naștere, Paștele și Blajinii, toate trăite în premieră, fără rude și prieteni.
Marți
Mă trezesc de la razele soarelui și îmi zic în gând că ziua va fi buna. Îmi beau ceaiul la balcon și admir cei trei salcâmi care cresc sub geamurile noastre. Sunt doldora de flori. De când a început carantina, am îndrăgit și mai mult micul parc din fața blocului și curtea noastră, în care câțiva vecini îngrijesc cum știu ei mai bine parcele cu flori.
Ziua începe cu o ședință. Planificăm o nouă activitate în cadrul Clubului Ideilor anticorupție, o inițiativă a PNUD și CNA, în parteneriat cu echipa Centrului Media pentru Tineri. Din club fac parte 70 de tineri și tinere din întreaga republică. Cea mai mare promovare a fost să organizăm această activitate online, în condițiile în care elevii sunt și așa foarte obosiți de stat la calculator. Continui cu un comunicat de presă. Răspund la mail-uri și mesaje.
La prânz vorbesc cu Bogdan. E plecat la țară de câteva zile. „Am făcut lecția de engleză pe malul Nistrului, printre salcâmi”, îmi spune fericit. A plecat încolo împreună cu bunelul și, pentru că are internet mobil a îmbinat utilul cu plăcutul. Îi place atât de mult la țară, încât că mir cum de am reușit să îl conving să stea atât de mult timp în casă de când a venit COVID-ul peste noi.
În a doua parte a zilei lucrez la strategia de comunicare pentru un proiect nou la care am început să lucrez după ce a început epidemia și unde colaborez cu oameni pe care încă nu mi-a fost dat să îi cunosc în viața reală.
Seara discut online cu mama și sora. Ne împărtășim ultimele noutăți. Nu mi-am văzut părinții de la Revelion. „Ne pregătim de hram și vă așteptăm”, mă anunță ele.
Ziua de hram la Holercani aduna pe vremuri zeci de oaspeți în casa noastră. Rude, prieteni, prieteni ai prietenilor își făceau timp ca să ne calce pragul în această zi și fiecare era întâmpinat cu drag. Sora mea, care locuiește împreună cu părinții gătește mai multe feluri de mâncare, unele mai elaborate decât altele, încât zici că ești la restaurant. În zilele însorite masa este aranjată sub tufa mare de liliac din fața casei, iar bucatele bune și vinul făcut de tata se îmbină armonios cu amintirile și întâmplările pe care le depănăm în voie.
Miercuri
Mă trezesc aproape de ora 8.00. Afară plouă și e posomorât. Nu reușesc să deschid bine ochii și mă sună mama pe Messenger. Îmi spune ultimele noutăți, apoi discutăm programul legat de lecțiile lui Bogdan. Mă întreabă iar dacă îi vizităm de hram. Mut privirea într-o parte și îi spun că încercăm să venim. Mă gândesc că m-aș duce și pe jos până acolo, dar că încă mi-e tare frică să nu le duc cumva virusul.
Luăm dejunul cu Tina. După asta ea se apucă de lecții, iar eu revin la strategia de comunicare. O termin de completat și o transmit colegilor de la proiect.
După prânz scriu un comunicat și discut cu colegii ultimele detalii legate de Clubului Ideilor Anticorupție. La ora 17.00 dăm startul evenimentului. Tinerii sunt foarte activi, în chatul comun se adună peste 40 de întrebări pentru formator. De la corupția în sistemul de învățământ, până la cumpărarea alegătorilor și mita din spitale, tinerii întreabă cum să raporteze astfel de cazuri și cum să reacționeze atunci când cineva le pretinde mită.
Activismul lor mă bucură. La finalul acestui curs fiecare trebuie să elaboreze propriile idei prin care să îi încurajeze pe alți tineri, dar și pe adulți, să renunțe la corupție și la alte practici ilegale.
Seara comand câteva prăjituri pentru mine și Tina. Sunt surprinsă că livrarea vine în numai jumătate de oră. De la începutul pandemiei, am renunțat definitiv la mersul la magazin și am trecut la comenzile pe Internet. Mi-am dat seama că așa economisesc tare mult timp și nici nu mă expun la riscul de a lua virusul. Singurul lucru care nu îmi convine sunt multiplele ambalaje de plastic cu care mă aleg după fiecare livrare. Puțini sunt cei care se gândesc și la mediu.
Cred că aproape despre fiecare furnizor aș putea scrie o istorie interesantă, despre unii de bine, despre alții - mai puțin. Aș scrie frumos despre proprietarii de business care au ales să se comporte onest și au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să își salveze afacerea. Cred că vreo doi sau trei mi-au livrat ei înșiși produsele pe care le-am comandat acasă și au avut grijă să mă întrebe mai târziu dacă am fost mulțumită de calitate. Au fost însă și dintre cei care mi-au adus produse nu foarte bune sau care nu mi le-au adus deloc.
Seara citesc o carte de psihologie. Mă fascinează acest domeniu. Cred că dacă aș alege vreodată să fac a doua facultate ar fi una de psihologie. Renunț la planul cu cititul după ce mă sună o prietenă. Vorbim câte-n lună și stele. Există oameni cu care mereu ai despre ce discuta și cu care poți gusta din plin o glumă bună, dar și poți împărtăși gânduri și sentimente. Ce binecuvântare e să avem prieteni!
Joi
Ziua începe cu o ședință. Discutăm despre un raport la tema justiției, lucrăm în grup ca să îl definitivăm. După asta redactez un comunicat de presă și discut cu mai multă lume la telefon. Postez un video despre premiul integrității în sectorul privat. Anunțăm pretendenții că mai au câteva zile ca să aplice și să arate țării întregi că un business onest este un business prosper.
Pe platforma de studii online sarcinile pentru Bogdan apar una după alta. Îl sun să îl atenționez că are un test azi și că ar face bine să se pregătească. Număr în gând zilele care au rămas până la finele anului școlar. Cele două luni de studii la distanță au fost o provocare nu doar pentru copii, dar și pentru părinți. În această perioadă am deschis manualele școlare mult mai des decât în toți ceilalți ani de când am școlari în casă. Cu trei limbi străine care trebuie studiate în paralel, preponderent în mod independent, și cu multe teme pe acasă, instruirea on-line a fost o piatră grea de încercare pentru mine ca părinte.
În loc de prânz aleg să fac o oră de exerciții fizice și revin din nou la lucru. Seara ne delectăm cu o cină pregătită de Tina. Vorbim cu rudele. Ce noroc că există Internet, fără el nu știu cum am fi supraviețuit această perioadă.
Vineri
Dimineața începe cu o urgență. Aflu absolut întâmplător că Bogdan trebuie să predea un test la rusă în mai puțin de o oră. Îl sun ca să îl trezesc și îi spun marea „bucurie”. Se conformează și peste un timp îmi transmite pe Messenger cele două foi scrise care trebuie plasate on-line. E fericit că a reușit.
La Holercani e zi de hram. În ultimii ani, nu am prea reușit să ajung acasă în ziua asta. Ba aveam un eveniment, ba o deplasare. Acum m-aș duce cu mare drag, dar încă îmi este frică. Dorul și nostalgia mă copleșesc, încerc să le alung și mă apuc de lucru.
Finalizez un articol despre expertiza judiciară și revin la niște sarcini legate de elaborarea a două pliante informaționale.
Pe timpuri, vinerea era ziua în care ne făceam planuri pentru weekend, astfel ca să nu pierdem nicio oră din cele două zile atât de mult așteptate de noi. Virusul ne-a făcut să renunțăm la planuri, nu și la vise. În toată această perioadă singurul loc în care am vrut să ajung a fost casa părinților. În unele zile mi se părea că e la fel de departe ca și planeta Marte.
Așa, cu gândul la vremuri mai bune, mă surprind telefonul mamei: „Nu veniți la noi? Vă așteptăm”.
Trag aer în piept și îi spun că încercăm să ajungem zilele viitoare. În gând mă rog să ajungem cât mai repede la zero cazuri de îmbolnăviri și să ne putem revedea cu cei dragi cât mai repede posibil.