În 1990, ne amintim cu toții, țara condusă de Ion Iliescu a fost lăudată și aplaudată de lumea democratică pentru calitatea noii „democrații originale”. Pentru vigoarea și credibilitatea ei simbolizate de Miron Cozma și fasciile sale. Nici vorbă pe atunci, pe vremea „plăcintei” pe care FSN-ul nu accepta să o împartă cu nimeni altcineva, de „izolare internațională”. În acei ani de autoritarism paternalist, de mascaradă pseudo-democratică și de spoliere mafiotică a economiei naționale, românii au învățat, ar trebui să credem, ce înseamnă veritabila democrație.
Așadar, Ion Iliescu, omul fără regrete, dar cu vanități cât Everestul, patronul din umbră al noii formațiuni de dreapta-centru-stânga, a fost permanent frământat, alarmat, iritat. Nu de virajul cleptocratic al mult-îndrăgitului (de către el) trust de interese economice numit și PSD. În fapt, ceea ce s-a produs în ultimii 30 de ani este împlinirea visului lui Iliescu. Grija cea mare a lui Ion Iliescu a fost bunăoară „stilul nedemocratic” al președintelui care a condamnat comunismul, Traian Băsescu. Crescut într-o cultură a conspirației (secta bolșevică numită PCR), a permanentei dedublări, a cuvântului transformat în delațiune, Iliescu a rămas mereu marele maestru al intrigilor de culise, al combinațiilor oculte, lipsite de principii ori de valori, măsluite propagandistic de fidelii săi discipoli.
De-a lungul deceniilor, Ion Iliescu a vorbit mult, patetic și răsunător despre clasa muncitoare, despre „morala proletară”, dar nu s-a gândit vreodată să stea de vorbă cu Vasile Paraschiv, cel care, pe vremea când Iliescu era ministrul tineretului și prim secretar al CC al UTC, deci în 1968, a decis să renunțe la calitatea de membru al PCR. Nu propagandistul Ion Iliescu (șef de secție sub Dej, secretar al CC al PCR însărcinat cu ideologia între 1969–1971, etc., etc.) a fost exponentul acestei clase, ci muncitorul autentic Paraschiv, cel care și-a riscat viața pentru a demasca regimul drept ceea ce era: o organizație teroristă a împilării, jefuirii și umilirii cetățenilor țării. PCR nu a „dat” nimic românilor: a acaparat abuziv avuția națională și și-a permis să dicteze cum să se nască, cum să trăiască și cum să moară oamenii.
Trecutul nu este o altă țară. Ceea ce s-a petrecut în urmă cu trei decenii, ori cu patru, contează pentru definirea opțiunilor de azi. Au existat eroi autentici, ei trebuie cunoscuți și recunoscuți. Cosmetizările fariseice nu trebuie să ne inducă în eroare.
Un faimos anarhist spunea că „pasiunea distrugerii este creatoare”. Mă îndoiesc: din distrugere se naște distrugere, violența generează violență, iar minciuna zămislește minciună. Nu știu ca vreunul dintre noii PSD-iști să fi omagiat în vreun fel memoria lui Vasile Paraschiv. N-am observat în luările lor de cuvânt și de poziție nicio vorbă despre necesitatea condamnării trecutului totalitar. Și, până la urmă, de ce ar face-o? Practicanți ai falsului istoric și mistificatori ai prezentului, ei se complac în larvara torpoare a unei existențe fără dileme și fără repere. Eroul disident Vasile Paraschiv a trăit în adevăr. Comisarul ideologic Ion Iliescu a trăit și trăiește în opusul adevărului.
Din fericire, au existat totuși și entități care au știut să respecte acest adevăr istoric despre care vorbesc eu aici. De pildă, Grupul pentru Dialog Social, care acorda Premiul GDS pentru anul 2006—anul condamnării dictaturii comuniste din România—disidenților Ionel Cană și Vasile Paraschiv. Cu acea ocazie, cele două personalități ale disidenței românești au și rememorat evenimente din perioada totalitară, când orice acțiune împotriva regimului era aspru sancționată, de la bătăi, până la internarea în spitale psihiatrice sau pedeapsa cu închisoarea.
Ionel Cană, lider fondator al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), pe care l-a organizat în anul 1979, spunea că, în opinia lui, disidența din România a îmbrăcat trei forme, fiecare cu meritele ei incontestabile: disidența individuală, disidența de grup amorf (gen Paul Goma) și disidența de grup organizat, cum a fost cazul SLOMR.
