Linkuri accesibilitate

Constelația arhetipală a lui Iannis Xenakis


Una din trăsăturile măreției este și capacitatea de a supraviețui împrejurărilor potrivnice, iar viața timpurie a compozitorului francez de origine greacă Iannis Xenakis (1922–2001) stă mărturie în acest sens. A fost unul din cei mai importanți compozitori avangardiști ai secolului XX, pionier al muzicii electronice și unul din puținii care au repudiat fetișizarea noțiunii de „capodoperă”.

Născut la Brăila pe 29 mai 1922 într-o familie de greci prosperi, Xenakis și-a pierdut devreme mama, la șase ani, și a trebuit să se mute împreună cu familia în Grecia, pe insula Spetses. Și-a dorit la început să devină arheolog, lăsându-se complet absorbit de literatura clasică, fascinat de vestigiile și templele elene pe care le vedea la tot pasul. În 1938, după terminarea școlii din Spetses, a ajuns să studieze la Universitatea Tehnică din Atena și să acumuleze cunoștințe din domenii diverse precum matematica, fizica, dreptul și chiar științele politice. Al Doilea Război Mondial i-a întrerupt studiile și l-a găsit luptând în Frontul de Eliberare Națională împotriva naziștilor. După înfrângerea puterilor Axei, Xenakis a fost implicat și în luptele împotriva britanicilor care ocupaseră Grecia, apoi în războiul civil grec, fiind rănit și desfigurat, pierzându-și vederea ochiului stâng.

A reușit să-și finalizeze studiile la universitatea începută cu o diplomă în inginerie civilă, în anul 1947. În același an, pentru că noul guvern militar grec începuse să vâneze foștii membri ai rezistenței, Xenakis a fost capturat și condamnat la moarte, însă a reușit să scape și a ajuns, în noiembrie, la Paris. Aici avea să-și petreacă cea mai mare parte a vieții. Compozitori precum Béla Bartók, Arnold Schoenberg sau chiar György Ligeti au împărtășit cu toții experiența „rătăcitorului” și a exilului, însă niciunul nu a cunoscut intensitatea wagneriană a experienței lui Xenakis ca luptător în rezistență și imigrant ilegal în Franța.

Avea să obțină cetățenia patriei de adopție abia în 1965, după ce, în 1953, se căsătorise cu Françoise Gargouïl, și ea fostă luptătoare în Rezistența franceză, devenită după război romancieră și jurnalistă. Împreună au avut o fiică, sculptorița și pictorița Mâkhi Xenakis (56 de ani), care a făcut carieră inclusiv la New York, acolo unde devenise protejata celebrei Louise Bourgeois (1911–2010). La moartea lui Iannis, în 2001, Mâkhi a publicat o carte cu titlul Laissez venir les fantômes, o tandră evocare a memoriei tatălui ei.

Capitala franceză i-a permis lui Xenakis să studieze mai departe, în egală măsură, artele și știința. Spiritul mereu neliniștit al lui Iannis părea să aibă nevoie de mai multe câmpuri de acțiune pentru a fi satisfăcut. Așa a ajuns să facă parte, între 1948–1960, dintr-un grup de colaboratori ai celebrului Le Corbusier. În paralel, a stabilit contacte și s-a apropiat de o seamă de compozitori ai epocii, printre care elvețianul Arthur Honegger (1892–1955) sau francezii Darius Milhaud (1892–1974) și Olivier Messiaen (1908–1992). Primele roade ale fecundei sale inventivități nu s-au lăsat așteptate prea mult. În sfera arhitecturală, a făcut parte din echipele lui Le Corbusier care au proiectat mănăstirea dominicană La Tourette (1957–1960), lângă Lyon, sau Pavilionul Philips din Bruxelles (1958). În domeniul muzicii, Xenakis a surprins cu experimentele sale stocastice, în special cu Metastasis (1954), la care a folosit calcule din munca sa de arhitect, dar și cu Pithoprakta (1957) sau Terretektorh (1966).

Tot Iannis Xenakis a fondat acel Centre dÉtudes de Mathématique et Automatique Musicales (CEMAMu) din Paris (1966), predând acolo și, mai apoi, în Statele Unite, la Universitatea Indiana, unde a înființat un centru similar celui parizian. A fost unul din pionierii utilizării computerului în compozițiile muzicale algoritmice și un intelectual umanist atașat de ideea armoniei perfecte dintre artă, știință și tehnologie. Din punct de vedere politic, a rămas mereu fidel valorilor toleranței și libertății, și nu s-a ferit să atașeze anumite mesaje etice orchestrațiilor sale muzicale.

Ne rămâne din Xenakis o operă impresionantă, de o vitalitate cuceritoare, născută poate din energia combinată a supraviețuitorului unui secol nebun și a fiului Mediteranei. Avid cititor al lui Platon și personaj tragic posedat de un imperios sens al destinului, Iannis Xenakis a rămas până la sfârșitul vieții un luptător. Pentru el, a face muzică a însemnat mereu exprimarea inteligenței umane prin sunete. Pentru Xenakis, la fel ca pentru grecii antici, arta (și în special muzica) a avut esențiala funcție de a cataliza sublimarea prin orice mijloace. Muzica lui Xenakis exprimă așadar idealul eliberării prin sunet, precum și necesitatea aproape mânioasă de a trăi și gândi, de a contribui la o nouă conștiință a timpurilor moderne.

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG