Linkuri accesibilitate

În căutarea evreității pierdute: Ambivalențele lui Proust


Marius Stan blog image

Marcel Proust s-a născut pe 10 iulie 1871 dintr-un tată creștin catolic, Adrien, și o mamă evreică pe nume Jeanne Weil—femeie de o inteligență remarcabilă, căreia fiul avea să-i poarte de-a pururi o mare afecțiune. De altfel, amintirea morții subite a mamei avea să fie pentru Marcel, vreme de mulți și chinuitori ani, o adevărată plagă a sufletului.

În 1870, Adrien Proust, epidemiolog și igienist, întâlnea această frumoasă tânără pe nume Jeanne. S-a căsătorit cu ea în același an, pe 3 septembrie, la Paris. Rudele ei erau evrei respectabili din Alsacia, iar Jeanne era ea însăși o încântătoare făptură, educată în literatură și muzică, în buna tradiție a familiei sale. S-a măritat, așadar, cu bine-cunoscutul om de știință Adrien Proust, dar apoi s-a retras în Passy-Auteuil la unchiul ei, Louis Weil, acolo unde a și dat naștere primului copil, în iulie 1871: o ființă atât de fragilă încât nu crezuse nici ea că va putea supraviețui, pe care a botezat-o Marcel...

Marcel Proust
Marcel Proust

Comit această mică digresiune biografică doar pentru a flirta cu ideea că societatea Epocii Frumoase (La Belle Époque) franceze nu era defel o castă închisă. În timpul vieții lui Proust, au avut loc numeroase căsătorii între burghezia evreiască și aristocrația creștină franceză. La o sută de ani după Revoluția franceză, emanciparea minorității evreiești generase un anumit nivel de integrare în societatea franceză. Este și motivul pentru care personajul Bloch din În căutarea timpului pierdut privește asimilarea ca pe o sarcină enormă, una pentru care e gata să îndure toate insultele. În orice caz, saloanele înaltei societăți îi sunt cu mult mai puțin accesibile naratorului decât i-au fost lui Proust, în viața reală:

Marcel Proust nu s-a definit niciodată pe sine ca evreu. Atunci când alții au căutat să justifice atitudinea lui fermă în favoarea lui Dreyfus arătând spre rădăcinile lui iudaice, Proust îi scria poetului și prietenului Robert de Montesquiou: „Sunt catolic ca tata și fratele meu; cu toate acestea, mama este evreică”. În schimb, în ceea ce privește tradiția iudaică, Proust a recunoscut mereu contribuția ei substanțială la educarea sa ca european occidental. Această gratitudine este, de fapt, motivul pentru care identitatea evreiască joacă un rol în Căutarea timpului pierdut.

Să ne amintim că în romanul neterminat Jean Santeuil, publicat post-mortem, Marcel Proust chiar încercase să transcrie Afacerea Dreyfus într-un fel de mărturie, o pagină de istorie care să fie deschisă și întoarsă, a cărei influență să poată fi clar definită. Însă Proust a abandonat Jean Santeuil și acesta n-a mai apărut în timpul vieții pentru că nu se mai potrivea cu ale sale convingeri despre natura artei. Este și motivul pentru care În căutarea timpului pierdut dejoacă, întrucâtva, nevoia de a mărturisi și reduce Afacerea Dreyfus la statutul de mic „ocol” pe drumul devenirii personajelor. Afacerea Dreyfus nu avea să fie un eveniment decisiv în viețile lui Rachel, Nissim Bernard sau Bloch, și nici în ale familiilor lor. În ce-l privește pe Swann, el rămâne un diletant idolatru: afacerea Dreyfus devine astfel doar un pretext, un mijloc de a valida câteva din tendințele sale. Legătura lui cu acest caz este măruntă și parantetică, înlăturând posibilitatea oricărei analize istorice.

Pentru marea majoritate a personajelor romanului în șapte volume, realitatea socială rămâne, în general, o noțiune difuză. Distingând cu greu între realitate și aparență, ele toate înțeleg greșit lumea de care aparțin, precum și lumea de care doresc să aparțină. Preconcepțiile despre societate și dinamicile sociale sunt toate invalidate, lăsând loc doar valorilor preeminente, absolute (literatura). Și nici nu înseamnă că Proust atestă victoria valorilor burgheze atunci când Madame Verdurin devine Prințesa de Guermantes, la sfârșitul Căutării...

Societatea proustiană era cu mult mai nuanțată, mai ales când venea vorba de evrei. Destinul personajului Swann, spre exemplu, este foarte diferit de cel al lui Benjamin Disraeli (1804–1881), așa cum a fost el descris de Hannah Arendt într-un mic capitol din Originile totalitarismului. Swann aparține unei spițe care a înflorit în societatea franceză. Familia sa a fost asimilată complet și natural, iar el are accesul asigurat în toate sferele sociale, mai ales în înalta societate. Este membru al Jockey Club-ului și bine-primit în casa Guermantes, inclusiv în timpul Afacerii Dreyfus. Adevărat, se simte brusc despărțit de ei printr-o mie de ani de feudalism, însă asta este vina lui, ne spune naratorul. Swann este de pe acum „comic de orb”, atras de o mentalitate segregaționistă înrudită cu rasismul. Doar naratorul (care nici măcar nu este evreu) pare capabil să înțeleagă faptul că întoarcerea lui Swann la iudaism pornește din frustrările unui artist. Și totuși, chiar și în această situație, Swann, spre deosebire de Disraeli, nu s-ar considera în veci parte dintr-o rasă aleasă.

La rându-i, personajul evreu Bloch își mărită copila cu un catolic, însă originea ei iudaică iese din nou la iveală doar atunci când comite o lapsus linguae: ea pronunță „ch”-ul din Bloch nu ca un „k”, ci cu un „teutonic ch”. Numai că, într-o lume în care îți este permis să pășești din castă în castă, ereditatea divulgată printr-o scăpare de vorbire nu este îndeajuns pentru a ridiculiza ori amenința un întreg tipar al dinamicilor sociale. În romanul lui Proust, oricine își poate dori (sau chiar reuși) să-și depășească propria condiție. Din când în când, cineva este chiar destinat să o facă, iar cea mai bună evadare rămâne cea oferită de artă.

În căutarea timpului pierdut nu vorbește împotriva asimilării, ba chiar o încurajează, câtă vreme ea reține respectul pentru tradiție. Pe acest subiect, opera lui Proust este de-a dreptul optimistă. N-a prevăzut nimic din programul nazist care avea să facă ravagii douăzeci de ani mai târziu. Când îl discută ea însăși pe Proust, Arendt se uită la societatea Belle Époque descrisă de francez din punctul de vedere al unui evreu german asimilat forțat în exil de persecuție. Aceeași gânditoare germană fusese cea care împărțise evreimea occidentală de la sfârșitul secolului XIX în paria și parveniți, însă aceste etichete abia dacă reflectă realitatea romanului proustian. Este și motivul pentru care, interpretarea ei pare mai degrabă o suprapunere voluntară, asumată, dar iluzorie, între Proust–omul și naratorul poveștii. Pe de altă parte, Marcel Proust, în pofida intuițiilor sale privind antisemitismul în Europa, cu greu și-ar fi putut imagina Germania nazistă și exterminarea evreilor...

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG