Extincția ideologică a formațiunilor leniniste a lăsat în urmă un vacuum care a fost umplut de constructe sintetice inspirate din moștenirile comuniste și postcomuniste ale regiunii: naționalism, liberalism, socialism democratic, conservatorism, populism, neo-leninism și chiar un fascism recondiționat. Ideologia etnocentrică, la fel de amăgitoare precum cea comunistă, a devenit noul crez salvaționist, o sursă cvasi-mitică de identificare.
György Konrad spunea că atunci când conflictele pe bază de naționalitate anulează orice altceva și când înalții sacerdoți ai intelighenției susțin obsesia națiunii pentru platitudini romantice, avem parte de ceea ce se numește isterie politică. Persistența ruinelor ideologice în societățile post-leniniste și ecourile tentațiilor totalitare ale secolului trecut i-au făcut pe est-europeni vulnerabili în fața reînviatelor spectre ale unor salvaționisme alternative (ex: clericalism, conservatorism etnocentric și populism). Havel ne-a avertizat, într-adevăr, că ideologia este „o cale înșelătoare de a ne raporta la lume. Ea oferă ființelor umane iluzia identității, a demnității și a moralității în același timp cu înlesnirea ruperii de toate acestea”.
În inima marxismului se află un mit milenarist despre justiție, fraternitate și egalitate, un vis social despre o lume perfectă în care vechiul conflict dintre om și societate, dintre esență și existență, va fi fost depășit. Mai mult ca orice altceva, marxismul a reprezentat o grandioasă invitație făcută ființelor umane de a se angaja într-o căutare pasionată a Cetății lui Dumnezeu și de a o construi hic et nunc.
Leninismul s-a bazat pe aspectul său utopic în măsura în care a propus ceea ce Eric Weitz a descris ca fiind „viziunea încăpătoare” a dezvoltării istorice: „Îndepărtând ruinele trecutului, ei au crezut că vor deschide calea creării unei noi societăți care să înlesnească ultima eflorescență a spiritului uman” (vezi A Century of Genocide. Utopias of Race and Nation). Se prea poate ca această aventură umană să fi eșuat definitiv, însă nevoile adânci la care a încercat să ofere răspuns marxismul nu s-au sfârșit.
Potrivit lui Leszek Kołakowski, „marxismul a fost cea mai mare fantasmă a secolului XX”. O filosofie care a proclamat praxisul drept criteriu al adevărului și a insistat că realitatea concretă reprezintă testul propriei validități, a fost în mod dramatic gonflată de imposibilitatea practică a propriei implementări potrivit planurilor originale. Așa cum spunea Leszek Kołakowski în neîntrecuta sa trilogie, „auto-deificarea umanității, căreia marxismul i-a dat o expresie filosofică, a sfârșit asemeni multor astfel de tentative, fie individuale sau colective: s-a dovedit a fi aspectul absurd al servituții umane”.
În opinia regretatului istoric polonez Andrzej Walicki (1930–2020), conceptul dublu-fațetat de libertate al lui Marx a inspirat osatura conceptuală a stalinismului. Pe de-o parte, era vorba de libertate ca „un control conștient, rațional asupra forțelor economice și sociale”; pe de alta, noțiunea libertății individuale trebuia înlocuită de „libertatea de specie”—eliberarea naturii comunale a umanității (vezi Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Leninismul a susținut un telos al „dictaturii democratice” (pasămite singura democrație reală) și al „comunismului”, având partidul drept entitatea magică capabilă să injecteze conștiință și să ofere tipul de conducere care să ducă la bun sfârșit călătoria (vezi Claude Lefort, Complications).
O astfel de schemă conceptuală a discursului ideologic, combinată cu ceea ce Rachel Walker a numit „convențiile perene care o guvernează” (ex: „dogmatism” vs. „apărarea purității marxism-leninismului”), a oferit o continuă (deși de intensități diferite) narațiune a emancipării: utopia în acțiune! Nu mai este atunci deloc surprinzător argumentul potrivit căruia revoluțiile din 1989 au cauzat stângii occidentale ceea ce Jan-Werner Müller a identificat, pentru cazul german, drept „pierderea utopiei”.
În al cincilea capitol (Melancholy, Utopia and Reconciliation) al cărții sale Another Country, Müller oferă un excelent exemplu în favoarea argumentului meu. Scriitorul Jurek Becker (1937–1997), fost emigrant din RDG, a declarat că, „într-un anumit fel, dincolo de toate experiențele și toate perspectivele, a existat speranța că țările socialiste pot găsi o altă cale. Acest lucru s-a sfârșit acum”. Justificând votul său împotriva unificării, Becker răspundea: „cel mai important lucru despre țările socialiste nu este nimic vizibil, ci o posibilitate”. Scriitorul german Uwe Timm (80 de ani) adăuga și el: „Trebuie să ne amintim că socialismul în RDG a însemnat o alternativă la RFG, ce e drept una urâtă și hiperdimensionată birocratic, dar totuși o alternativă, iar faptul că acest «socialism real», în pofida tuturor osificărilor, ar fi fost capabil de auto-transformare nu este o simplă aserțiune. Acest lucru este demonstrat de mișcările democratice de tip grassroots”.
Raymond Aron conchidea el însuși efortul de-o viață de a analiza marxismul prin colosalul faliment teologic și practic al acestuia: „Profeția, contrazisă deopotrivă de evoluția capitalismului și experiența așa-numitelor regimuri socialiste, rămâne la fel de goală ca la început: Cum anume ar deveni proletariatul clasa dominantă? De ce anume ar deveni proletariatul clasa conducătoare? De ce ar avea brusc o eficiență fără precedent proprietatea colectivă? Ce baghetă magică ar împăca autoritarismul și planificarea centralizată cu libertatea personală și democrația? Ce era să înlocuiască economia de piață dacă nu planificarea birocratică? Mistificarea a început cu Marx însuși atunci când și-a numit profeția științifică”.
Acesta este, într-adevăr, felul în care apare marxismul după convulsivul secol XX: un milenarism confuz și lipsit de orizont, având prea puțin de-a face cu realitatea și cu provocările civilizației industriale, incapabil să ofere ca remedii pentru suferința umană altceva decât sloganuri goale și dogme osificate.
