Una din cele mai cumplite scene din Doctorul Jivago (filmul, nu cartea; în film e foarte grafic și vedem fețele pline de reproș) este cea în care eroul se întoarce acasă și își găsește confortabila locuință împărțită în camere și mini-apartamente ocupate de „oameni ai muncii” plasați acolo de sovietul local. Ba chiar, din start i se reproșează cu acreală că putuse locui singur într-un asemenea spațiu.
Apartamentele comunale au fost una din ciudățeniile utopiei sovietice. Acele kommunalka au modificat mitologia rusă modernă și cadrele narative. Ele sunt în spatele prozelor absurde ale lui Daniil Harms, sau la Ilf și Petrov în Douăsprezece scaune; fără ele, nu putem vizualiza Maestrul și Margareta al lui Bulgakov. Retorica unui personaj cum e insuportabila Ellocika, mâncătoarea de oameni (Эллочка-людоедка), nu poate fi gustată dacă nu vizualizăm apartamentele îmbucătățite, sordide, și promiscuitatea bucătăriilor și toaletelor folosite în comun.
Dar la fel de ciudată, deși într-o perspectivă răsturnată, rămâne aura de romantism glamour pe care conceptul de kommunalka sovietică a căpătat-o în unele medii stângiste din Occident: sudenți, hippies, utopiști și maoiști, adepți ai falansterelor etc.
In urma valului de comunitarism yoga-maoist stârnit după 1968, au fost create comune de hippies dintre care unele, în California, Copenhaga (Christiania) sau unele squat-uri extinse din Olanda au supraviețuit până în zilele noastre.
În Belgia, asemenea locuințe pentru studenți, împărțite în garsoniere numite kot, dar având bucătăria și baia în comun, sunt considerate și astăzi o parte esențială a vieții de student.
Conceptul de comunitarism de acest tip a fost extrem de popularizat de către intellighenția franceză...
Conceptul de comunitarism de acest tip a fost extrem de popularizat – și nu întotdeauna cu sinceritate – de către intellighenția franceză în perioada de vârf a stângismului filozofic al anilor 1960 – 1970 – 1980, când scriitori și teoreticieni la modă ai maoismului, precum Philippe Sollers sau Julia Kristeva găseau un șarm de nedefinit în viața comună sovietică sau a Chinei Marelui Salt Înainte.
Viața în comun, o eternă Utopie
Viața în comun e o constantă a tuturor utopiilor. De fapt, o istorie a Utopiei este în primul rând una a vieții în comun, fie că vorbim de u-topie, fie de dis-topie, opusul ei, utopia neagră, cum a fost comunismul.
Deși termenul ne vine din Renaștere, de la Utopia lui Thomas Morus, ideea comunității perfecte, împreună cu dorința de a-i stabili regulile, de a fi un Legislator, datează din Antichitate, încă de la Platon. Nu altceva este Republica lui Platon decât o comunitate perfectă. Dar filozoful și politologul Carl Popper spunea clar că Platon, în Republica lui, fonda de fapt un stat totalitar.
Aproape de zilele noastre, secolul XX a cunoscut, desigur, utopiile comunismului și fascismului, cu toate încrengăturile lor...
În obsesia lor cu Platon și Cetatea, mulți neoconservatori astăzi oferă modelul totalitar al lui Platon, disecat clinic de Popper în "Societatea deschisă și dușmanii ei”, și anume: obsesia cu elitele, interzicerea schimbării și a mixității claselor, nostalgia trecutului ideal, așa cum îl ctitorise justiția divină, superioritatea genealogică a elitelor, cenzura permanentă interzicând, pentru binele prostimii de jos, "arta degenerată", o poliție și armată în slujba castei de sus, care se identifică cu Statul și veghează la buna menținere a cultelor și a supușeniei.
De altfel, se poate spune chiar că toate utopiile care nu se realizează pe bază pur voluntară au o latură fascistoidă. Inclusiv cea sexuală a Marchizului de Sade, căci la urma urmei până și Sade, în Cele 120 de zile ale Sodomei, imaginase o viață în comun utopică, bazată pe crime comise de cei aleși
Sclavi în Utopia
Și pentru că e vorba de aleși, să nu uităm că și în Utopie unii au sclavi. Iată un citat revelator:
“Nulla familia rustica in viris mulieribusque pauciores habet quam quadraginta, praeter duos ascriptitios servos, quibus pater materque familias graves ac maturi praeficiuntur.”
(‘Nici o familie de țărani nu are mai puțin de patruzeci de membri, bărbați și femei laolaltă, fără a mai socoti câte doi sclavi pe care stăpânul și stăpâna îi strunesc cu severitate și înțelepciune.”)
Thomas Morus, in Utopia, descriind structura societății perfecte… “Ascriptitii servi” sunt pur și simplu “sclavii”, attachés à la glebe, legați de glie potrivit dreptului roman… Traducerea românească a lui Bezdechi a Utopiei lui Morus redă termenul foarte corect prin “robi”)…
Stai un pic… Cum adică robi? Robi și sclavi în Utopia?!!… Societatea perfectă are nevoie de sclavi? Răspunsul este că da, pentru cei cu obsesii elitiste și de superioritate genealogică va fi întotdeauna nevoie de sclavi care să trebăluiască pentru cei luminați.
***
Mai mult de 60 la sută din fondul locativ al capitalei R. Moldova este cel moştenit din epoca sovietică aşa numitele Stalinka, Hrușciovka sau Brejnevka. Moldovenii continuă să trăiască în aceste blocuri înguste și sumbre, cu scări insalubre, gândite în perioada comunistă la pretenții minime de confort pentru a standardiza cotidianul, gândirea și aspirațiile clasei muncitoare. În vremuri de altă dată aceste locuințe cu o normă locativă prestabilită per persoană erau acordate de stat pentru care însă trebuia să stai în rând ani de zile, dacă nu făceai parte din nomenclatură sau nu aveai pile în anturajul puterii.
Mai persistă numitele kommunalka, blocuri de locuințe cărora li se mai spun cămine în care locatarii au la dispoziție doar o cameră sau două, iar bucătăria, baia și toaleta sunt comune, în cele mai bune cazuri pentru tot etajul. Parte dintre aceste apartamente comune au fost însă privatizate, iar oamenii şi-au construit tot felul de anexe şi mansarde amenajând bucătării şi băii proprii.
Multe din aceste clădiri au depășit deja termenul lor de exploatare, dar o reparaţie capitală le poate extinde viaţa cu încă 50 de ani, spune viceprimarul Chişinăului Victor Chironda.
„În momentul în care aceste case, blocuri masive de locuit vor ajunge la o vârstă sau la o situaţie în care vor prezenta deja un pericol pentru cei care locuiesc acolo va trebui să venim cu soluţii de genul celor care se întâmplă acum în Moscova sau s-au întâmplat în alte oraşe europene. Adică va trebui să înnoim fondul locativ prin programe masive municipale sau chiar guvernamentale care presupun demolarea blocurilor vechi şi construcția altor noi, deja mai încăpătoare după normativele moderne.”
Victor Chironda consideră că cea mai mare problemă moștenită din perioada sovietică nu sunt neapărat aceste blocuri de locuit, ci mai curând lipsa sentimentului de proprietate în rândul cetățenilor. „Proprietate nu doar a apartamentului sau a casei tale, dar a tot ce este în oraş. Abia prin anii 2010 s-a trezit comunitatea şi a înţeles că spaţiile publice de fapt tot ne aparţin nouă. Asta la noi abia apare.”
Scriitorul Iulian Ciocan autorul rubricii Realitatea cu amănuntul la Europa Liberă a descris în unul din romanele sale viaţa în apartamentele la comun în care locatarii trebuie să împartă aceeași bucătărie, baie şi toaletă. L-am întrebat ce a însemnat pentru drepturile la libertate, la proprietate şi intimitate acest mod de viață inventat de comunismul sovietic în care statul lua decidea de câți metri pătrați ar avea nevoie o persoană.
Iulian Ciocan: „Bineînțeles că aceste apartamente la comun erau un soi de suprimare brutală a intimități. De fapt în Uniunea Sovietică nici nu prea conta individul. Nu conta foarte mult sintagma „eu”, ci conta foarte mult sintagma „noi”. Exista ideea asta că omul trebuie să se sacrifice de dragul comunităţii. Pe de altă parte, aceste apartamente la comun erau şi un mijloc de a ţine sub control oamenii. Într-un apartament la comun nu mai puteai fi izolat, trebuia să comunici cu mai mulţi oameni şi puteai din întâmplare să spui o frază mai rea despre puterea sovietică şi să fii turnat, de exemplu. Libertatea ta era îngrădită într-un asemenea bloc. Presupun că oamenii care trăiau în asemenea apartamente la comun erau foarte frustraţi şi inhibaţi, afară doar de acei fanatici constructori ai comunismului care credeau că trebuie să se sacrifice şi cândva va veni o epocă a fericirii”.
