Născut în 30 martie 1981 la Chişinău. A studiat drept la USM şi la Institutul de Studii Europene, din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles. Este manager de programe la Centrul International pentru Elaborarea Politicilor Migraţionale, o organizaţie internaţională interguvernamentală cu caracter european. Gestionează proiecte şi fonduri europene, dar şi o echipa multinaţională. Locuieşte la Bruxelles din 2009. E pasionat de lectură, călătorii, arta culinară, sport şi politici migraţionale. Stabilit la Bruxelles de mai bine de 11 ani, Oleg Chiriță este șeful Departamentului Inițiative Globale în cadrul Centrului Internațional pentru Elaborarea de Politici în domeniul migrației (ICMPD), o organizație internațională interguvernamentală. Este expert în domeniul mobilității umane, migrației, dezvoltării și diasporei.
Luni
sau Ziua în care m-am întâlnit cu Nostalgia
Oscilez între incertitudini temporale – habar nu am ce oră e, ce zi e – și certitudini fizice – febra nu mă părăsește după șapte zile de agonie, capul e un sac de box în care o forță invizibilă lovește fără milă, neîncetat. Tremur, tresar, gâfâi, iar mă trezesc și iar cad în somnolență. Timpul e suspendat de câteva zile, corpul se bălăcește în propria transpirație, iar mintea e în stand-by. Lampa de noapte emite o lumină fadă care îmi provoacă greață – situația e de-a dreptul absurdă – lumina nu îmi insuflă speranță (așa cum ar fi firesc), ci mai degrabă îmi reamintește că virusul face ce-și dorește, pe interior.
Pleoapele sunt grele, aidoma draperiilor din dormitor. Pentru a le deschide trebuie sa depun mult efort fizic și mintal și să găsesc un dram de energie în corpul epuizat de virus.
Înghit pastile, sperând că pe la prânz febra mă va părăsi pentru câteva ore. De o săptămână, de când lupt cu invizibilul dușman, urmez același patern – febra înaltă pune stăpânire pe mine seara tîrziu, mă aruncă în stări de tot felul, apoi dimineața următoare, pe la 11, își desface ghearele și mă abandonează pentru câteva ore, interval în care recapăt puține forțe pentru următoarea bătălie.
Pe la prânz, epuizat și lipsit de energie, adorm din nou. Somnul e cel mai bun remediu și nu se lasă mult curtat.
Seara privesc, la TV, filmul ”Titanic” (1997) și fac un calcul simplist – au trecut deja 23 de ani de la apariția acestuia. 23 de ani! E un film care a marcat adolescența generației mele... dar când și unde au trecut cele două decenii? Plonjez în nostalgia timpurilor apuse – a unei adolescențe trăite cu pasiune, prietenii durabile și vise mari. Și să nu uit cumva de melodia filmului – chiar dacă a agasat multă lume - de fiecare dată când o revăd pe Celine Dion în concert (și asta mi s-a întâmplat de cel puțin 50 de ori), lumea e extatică atunci când flautul scoate primele note. Indiferent de numărul de spectatori în sală (60,000 la Londra, 4,100 la Las Vegas sau 18,000 la Montreal), lumea degaja o energie covârșitoare, fredonând acest ”imn” universal, astfel restabilind o punte dintre generații, trecut și prezent. Poate și viitor. Aceasta e puterea muzicii!
E incredibil cât de repede și nemilos trece timpul pe lângă noi. Sau poate noi nu știm cum să trecem prin el mai lent.
Marți
sau Ziua în care m-am întâlnit cu Curajul
Noaptea a trecut după același scenariu implacabil – febră, somn agitat, coșmaruri, frisoane și băltoace de sudoare. Creierul e ca un întrerupător – se conectează și deconectează în doi timpi și trei mișcări – este obsedat doar de un singur lucru – supraviețuirea.
Pe la 11 dimineața, febra mă dezmurte și îmi dă câteva ore de răgaz.
După prânz, găsesc curajul de a ieși afară pentru prima dată de când virusul a pus stăpânire pe mine, acum 9 zile. Ies din bloc timid, neîncrezut, cu pași maci, dar siguri. Culoarea de fontă a cerului, frigul glacial și vântul puternic îmi taie elanul, dar nu cedez. Trebuie să înaintez și să persist. Cobor scările din fața blocului, apoi o iau spre stânga, spre Școala Europeană. Constat că nu am multă forță în picioare și, totuși, târâi papucii greoi după mine. Nu sunt decis încotro vreau să merg.
Voința devine rapid o victimă a capacității mele fizice reduse - respirația sub mască devine imposibilă. Gâfâi. Mă opresc pentru a trage cu poftă o gură de aer proaspăt în plămâni – aveam atât de multă nevoie de acest gest instinctual de supraviețuire. Urc strada agale, respirația îmi este tăiată tot mai des, ca să îmi dau seama că am o problemă de respirație. Oare virusul a atacat plămânii?
Nu rezist mult, revin acasă. Sunt dezamăgit de slăbiciunea mea. Și când mă gândesc că doar cu vreo două săptămâni în urmă ieșeam pe aceeași stradă la alergat câte 12-15 km de 3-4 ori pe săptămână.
Virusul îți transformă, mai întâi de toate, fizicul, mentalul, apoi identitatea. Acaparează pas cu pas, deliberat, elementele și dimensiunile care te definesc ca ființă umană. E ca un vârtej care vine cu o anumită intensitate și pleacă cu consecințe necunoscute. Te izolează și te lipsește de tot – oameni, luciditate, solitudine decentă, forță, energie, miros, gust, abilități, dorință – dar nu îți poate lua reziliența și spiritul.
Știri pozitive – Belgia va începe vaccinarea graduală a populației, pe 5 ianuarie.
La mulți ani, România!
Miercuri
sau Ziua în care m-am întâlnit cu Panica
Febra e mai puțin acută, dar se pare că s-a înțeles cu soră-sa (sau frate-său), Tusea, să nu mă lase să mă întremez prea mult. La ce bun, oricum sunt în alertă maximă! Pentru prima dată, am un acces de tuse necunoscut până acum.
Vine încet, cu câte o tusă pe ici-colo, apoi crește în intensitate și forță. Când se simte sigură pe sine, trece la faza superioară – iese din corp cu o putere nucleară de se zguduie pereții. Am început să mă înec, îmi lipsește aerul, nu mă pot opri din tușit, aerul nu ajunge la plămâni... panichez. Instinctual, deschid geamul pentru a băga aer proaspăt în piept, dar îmi dau seama că încep să amețesc, respirația e una sacadată, cu mult prea multe întreruperi. Cel mai preocupant e că nu știu ce să fac și cum să îmi restabilesc ritmul necesar. Închid ochii, dar imaginația mă aruncă într-un coșmar.
În cele din urmă, găsesc un fel de ritm care îmi convine și mă readuc la o stare de normalitate. Adrenalina e la capacitate maximă– frica și-a făcut efectul. Mă arunc în canapea, panica se disipează, iar respirația se restabilește.
De ce nimeni nu ne învața la școală cum să procedăm în anumite circumstanțe ale vieții? Situații care îți pun în pericol propria viață? Unde e școala vieții?
Privesc un documentar despre Polul Nord – ghețarii se topesc mult mai rapid decât au prevăzut oamenii de știință. E mult prea trist! Am distrus și distrugem biodiversitatea și Mama Natură într-un hal fără de hal, apoi ne întrebăm de unde apar virușii. Înainte de pandemie am fost în Galapagos (Ecuador) – acolo unde Darwin a făcut cercetări –în doar câteva decenii, ființa umană a distrus câteva specii unice de broaște țestoase în urma exploatării florii și faunei unice de pe arhipelag. Acest crez al îmbogățirii si consumului insațiabil, pentru care sacrificăm nechibzuit natura, împreună cu creșterea demografică rapidă în unele regiuni ale lumii, reprezintă un cocktail cu efecte periculoase și ireversibile.
Joi
Sau Ziua în care m-am întâlnit cu Povara
Febra a dispărut și nu pot să cred că am avut parte, în sfârșit, de o noapte lipsită de agitație. Dar nu am motive să jubilez. Virusul e imprevizibil.
Am mers la spital pentru niște investigații. Să vezi cum ambulanțele aduc bolnavii de covid, și în general, oameni în suferință, nu e deloc o scenă reconfortantă, ba din potrivă. Pe culoar, aud, din spate, un horcăit produs de un pacient cu deficiențe respiratorii. Pe lângă faptul că te depersonalizează, acest virus te mai și transformă într-un fel de pocitanie care scoate sunete macabre. Te umilește până la urmă!
Decid să revin acasă, pe jos, pe un drum care traversează Grădina Floriștilor, astfel îngăduindu-mi un moment de răgaz. E unul dintre parcurile mele preferate de la Bruxelles, locul în care ies deseori să fac sport sau să citesc. Intenția e nobilă, dar incomensurabilă cu sursele fragile de energie de care dispun. Pentru a accede în Grădină trebuie să urc un deal anevoios. Fac primii pași, iar pe gură se slobodă primele gâfâieli. Persist și mai fac încă câțiva pași – mi se încetinește respirația. Mă opresc, trag aer în plămâni și dârzenia din mine mă motivează să avansez. Îmi reușește să fac vreo 5 pași, apoi respirația mi se taie în totalitate. Rup masca de pe față cu toată forța de supraviețuire care mă însoțeste și trag aer cât mai mult prin gură și nări. Mă cutremur.
Dezamăgit, mă întorc cu spatele la deal, și cu pași reduși, încept să îl cobor. Dealul nu e de mine azi, prefer valea. Sunt lânced!
Am intrat rapid într-un supermarket – atunci când gustul și mirosul te părăsesc temporar, îți dorești cam de toate – se pare că așa e legea contradictorie a naturii! Și cum spun englezii – ochii sunt mai mari decât stomacul – emoționalul ia locul rezonabilului. Am niște pofte foarte ciudate – spre exemplu, îmi e poftă de ”siliotkă” (mori de râs!).
Seara mă simt mai în forță – până și creierul revine la o stare de luciditate relativă. De la începutul luptei cu virusul, creierul nu a fost deloc capabil să se concenteze sau să se dedice activităților mai ”inteligente”, cum ar fi lectura. Virusul aruncă un fel de val de ceață asupra creierului, inhibându-i modul de funcționare. Totuși, azi seara, am deschis o carte (scrisă de un autor din Quebec), am citit vreo 10 pagini cu mult nesaț. O altă mică bucurie.
Vineri
sau Ziua în care m-am întâlnit cu Speranța
Scenariul de ieri, din fericire, se repetă – febra nu își mai face apariția. Sunt în a 12 zi de covid.
Tușesc mai puțin violent. M-am ras. Arunc un braț de haine și cearșafuri în mașina de spălat – un gest simbolic pentru unui nou început, care vrea să uite cât de curând posibil acest prezent.
Mirosul și gustul îmi revin. La prânz, am aruncat câteva semințe de chimen într-o tigaie încinsă – au degajat un odor instantaneu. Habar nu am ce voi găti, și asta contează mai puțin. Îmi era dor de mirosuri tari, dulci, iuți, etc.! Aș pune câte puțin din toate mirodeniile pe care le am în dulap (și cred că am cel puțin vreo 50 de feluri, aduse din tot felul de țări) doar pentru a mă reconecta cu esențialul.
Sunt încântat că gradual regăsesc micile plăceri care ne fac condiția umană puțin mai agreabilă. Această condiție umană, bulversată de un virus, traversează mutații de identitate cu consecințe necunoscute. Ceea ce contează e cum vom trece peste acest test al destinului în raport cu realitățile emoționale, sociale, demografice și ecologice. Oare ne vom conforma, autodepăși sau vom scrie o altă istorie și vom crea o altă realitate?
P.S. Țin să le mulțumesc familiei mele, prietenilor, colegilor mei, precum și medicului meu, care m-au susținut pe parcursul acestei perioade bizare!
Aveți grijă!