Dostoievski a privit America drept un „sălaș” al oamenilor slabi, nesăbuiți și disperați, i-a deplâns materialismul și superficialitatea spirituală, manierele vulgare și falsele promisiuni de libertate și justiție socială. America a reprezentat pentru Dostoievski chintesența Occidentului liberal, extensia unei lumi a egoismului nestăvilit și dezrădăcinării, locul în care criminalii se duc ca să scape, dar unde nu există nicio salvare. În cel mai bun caz, la fel ca pentru Dimitri Karamazov, căruia numai gândul la asta îi repugna, America este un fel de Siberia unde urmează să-și ispășească păcatele prin exil și de unde, dacă nu piere din privațiuni spirituale sau materiale, se va întoarce, alături de Grușenka, în Rusia și la Dumnezeul rus.
Dostoievski n-a vizitat vreodată America și nu există nicio dovadă că ar fi citit, știut sau că i-ar fi păsat să afle mai multe despre Statele Unite. Cunoștințele pe care le avea erau toate derivate din locurile comune ale literaturii ruse de secol XIX și din varii surse, de la Tocqueville la Dickens. Din toate aceste surse, intelighenția (în sensul ei cel mai larg, ca să cuprindă critici sociali, poeți și romancieri, conservatori și radicali deopotrivă) a construit o imagine a lumii care era în cea mai mare parte deprimantă, nu foarte nouă și, cel mai semnificativ, îi lipsea speranța în viitor. Cei mai importanți și influenți gânditori și scriitori ai Rusiei— Aleksandr Pușkin, Alexander Herzen și slavofilii; populiștii și marxiștii; Maxim Gorki, Serghei Esenin și Vladimir Maiakovski în secolul XX—au ajuns în America, în cuget sau în persoană, cu multe prejudecăți sau pregătiți să fie dezamăgiți.
Exemplul scriitorului Vladimir Korolenko (1853–1921) ilustrează perfect puterea și persistența defectelor Americii în mințile intelectualilor ruși de toate convingerile și generațiile. Stângist cu simpatii populiste, Korolenko a fost cel mai proeminent „inteligent” care a călătorit în Statele Unite în secolul XIX, petrecând acolo 2 luni în 1893. Și totuși, scurta lui expunere la America reală, la ceea ce ar fi putut sau ar fi văzut din ea, a avut un impact minor asupra imaginii cu care venise în bagajul intelectual și în scrierile sale. Chiar dacă abordase noul continent cu o mai mare simpatie și cunoaștere decât Dostoievski, îi înțelesese mai bine atracția asupra năpăstuiților și obidiților și avusese cuvinte de laudă pentru instituțiile ei libere, Korolenko a continuat să privească America drept un loc lipsit de bucurie, umanitate și justiție.
Conservatorul creștin Dostoievski și radicalul Korolenko se aseamănă cel mai mult în atașamentul lor profund față de patria și poporul rus. Niciun rus, avea să spună Korolenko unui prieten după întoarcerea din Statele Unite, n-ar putea fi fericit afară, cu atât mai puțin în America. America ar putea fi în regulă pentru americani; în ceea ce-l privește pe el, mai bine ar trăi în Iacutia siberiană, fostul lui loc de surghiun.
Korolenko nu era vreun slavofil, însă sentimentele sale populiste se apropie de naționalismul romantic al acestora. Proximitatea dezvăluie similitudini emoționale și intelectuale care informează latura utopică a viziunii ruse despre America. Aici au intrat inclusiv speranțele oferite și înșelate de aceeași Americă, însă elementul cel mai puternic a fost credința că principiile ruse, fie ele comunale, religioase sau socialiste, luminau calea spre viitorul umanității.
Această Rusie a minții, imaginată de slavofili sau de Dostoievski, de marxiști sau de Korolenko, era sortită să fie mai frumoasă, armonioasă și umană decât republica transatlantică. În orice comparație între utopia rusă și realitatea americană, America trebuia să fie, și încă este, perdantul. Rusia ideală a slavofililor este de găsit sub fațada rece a imperialului și birocraticului Sankt Petersburg, în comunitatea sătească, în congregația ortodoxă, familie și țaratul paternalist.
A fost această Rusie creștină, tradițională și iubitoare cea pe care au opus-o unui Occident egoist și raționalist. În acest sens, America devine întruchiparea cea mai stridentă a greșelilor Europei, fără a avea niciuna din virtuțile bătrânului continent: un tărâm lipsit de istorie, tradiții și naționalitate reală, marcat de imposibilitatea de a construi un organism social viu doar cu uneltele rațiunii pure.
Poetul Aleksandr Pușkin, cel mai puțin dogmatic dintre patrioți și cu siguranță nu un slavofil, a pus și el umărul la perpetuarea unor opinii prefabricate. Pușkin îl citise pe Tocqueville, la fel ca Alexander Herzen, modernizatorul radical și criticul slavofilismului. Și totuși, cu mult înainte de a fi dezamăgit de Vestul burghez și de a formula un socialism rus, Herzen și-a dezvăluit la rându-i latura utopică, slavofilă, atunci când a comparat Rusia cu America. Citindu-l pe Tocqueville în 1838 l-a umplut de durere și amărăciune. Pentru Herzen, se prea poate ca abolirea sclaviei să-i fi întărit speranța în vigoarea idealurilor republicane, însă războiul dus pentru impunerea sclaviei unității politice i-a dezvăluit și limitele...