Nicolae Ceaușescu a fost în realitate mai stalinist decât Nikita Hrușciov și discipolii săi. Același lucru se poate spune și despre acoliții dictatorului român. Nu-mi pot șterge din minte imaginea membrului Biroului Politic Gogu Rădulescu la o petrecere de la Snagov, probabil în mai 1965, precum și aerul de jovialitate îmbibată în alcool (romancierul Petru Dumitriu îl schițează fără milă în Incognito). Același Gogu Rădulescu care a rămas până la sfârșit de partea unui din ce în ce mai dement satrap...
Nu cred că Ceaușescu a repetat vreo frază mai obsesiv decât „neamestecul în «treburilii» interne”. Cu acest tip de retorică a reușit să hipnotizeze nu doar Occidentul, ci și pe mulți dintre intelectualii români. Stalinismul anti-sovietic a fost secretul succesului intern și extern al regimului reprezentat de Nicolae Ceaușescu. Versiunea lui de socialism a dus la extrem ceea ce istoricul american Robert C. Tucker—remarcabilul biograf al lui Stalin—a numit filosofia transformării permanente. Într-adevăr, Ceaușescu l-a privit pe Mao cam cum își privește discipolul stăpânul omniscient. Asemeni liderului comunist chinez, și Ceaușescu și-a imaginat o ruptură radicală cu vechea lume, indiferent de prețul care trebuia plătit.
Specificul comunismului dinastic din România a fost o extraordinară personalizare și concentrare familială a puterii: Secretariatul CC, Comitetul Executiv, Comisia de Cadre, Comisia Ideologică, guvernul, MApN, MAI și Securitatea, MAE, comitetele județene—toate, fără excepție, erau subordonate cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu.
Prăbușirea era inevitabilă, însă nimeni nu știa când și cum anume se va petrece. Toți o așteptau, nimeni nu acționa. Apoi a venit Timișoara. Torentul nu mai putea fi oprit. Nomenclatura de la vârf a înțeles că edificiul se năruia văzând cu ochii. Despotul era total înstrăinat de realitate. Acoliții se comportau conform formulei sauve qui peut (scapă cine poate).
După 22 decembrie 1989, între spontaneitatea revoluționară a maselor și politica intrigilor de culise de sorginte stalinistă, conflictul a devenit paroxistic. Execuția lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu a fost un pseudo tiranicid, un omor ritualic pus în scenă de maniacul ezoterist Gelu Voican Voiculescu, cu sprijinul logistic al felonului Victor Atanasie Stănculescu, un asasinat poruncit de Ion Iliescu, Petre Roman și Silviu Brucan.
Virgil Măgureanu, cunoscut și drept căpitanul de securitate „Mihăilă”, nu reprezenta acolo, la cazarma din Târgoviște, poporul revoltat, ci o Securitate câtuși de puțin dispărută. Individul Ceaușescu era o primejdioasă „bancă de date”, un depozit viu de informații compromițătoare pentru cei care doreau să-și confecționeze noi identități politice, să-și plăsmuiască o virginitate perfectă după decenii de prostituție morală.
Dacă vrem să înțelegem postcomunismul românesc, este necesar să luminăm structura dictaturii comuniste, relațiile de subordonare ale variilor instituții în raport cu Comandantul Suprem, secretarul general al PCR, ca personificare a „rolului conducător al partidului” garantat de constituția țării. În momentul procesului, condamnării și execuției, el nu delira atunci când spunea că nu va răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale.
Ne putem lesne imagina ce-ar fi avut de spus. Ar fi vorbit despre Omul Nou și despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Despre cum a fost trădat de către renegații din garda pretoriană, huliganii, bandiții și spionii aflați în slujba agenturilor inamice. Despre independență, egalitate în drepturi, suveranitate și neamestec în „treburilii” interne. Despre cum a luptat „fără precupețire” și „a făcut totul” pentru cauza socialismului și comunismului.
Verdictul istoriei nu ar fi fost însă diferit de cel din 25 decembrie 1989: marea amăgire se destrămase definitiv, trăncăneala devenise doar un ceva vomitiv, rămânea în urmă un personaj jalnic, o lamentabilă epavă, un moșneag senil, sanguinar și monoman, încremenit în mirajul unei apocrife predestinări. Trebuia ucis rapid, printr-o improvizată și absurdă parodie de proces, parte a unei dramaturgii sacrificiale menită să-i legitimeze pe noii potentați, doritori să confiște sceptrul prezidențial, „jucăria” ironizată printr-o celebră telegramă a lui Salvador Dalí...
