Linkuri accesibilitate

Richard Wright. Mereu în căutarea libertății


Scriitorul afro-american Richard Wright (1908–1960) i-a întâlnit pe Jean-Paul Sartre și Albert Camus atunci când aceștia au vizitat pentru prima oară Statele Unite, ca jurnaliști, în 1946. I-a revăzut în același an, la Paris, ca oaspete al guvernului francez. Tot în capitala franceză a cunoscut-o și pe Simone de Beauvoir, pe care avea s-o escorteze un an mai târziu în Harlem, în timpul turneului american al acesteia.

Scriitorul american Richart Wright (1908 - 1960)
Scriitorul american Richart Wright (1908 - 1960)

Aventura lui Wright în Franța fusese cum nu se poate mai oportună, coincizând cu valul de interes pentru Statele Unite, noua superputere postbelică. De partea cealaltă, francezii nu doar că au vizitat America, dar i-au citit și literatura, foarte în vogă pe bătrânul continent după război. Concomitent, în Franța, exista deja și o piață pregătită pentru literatura scrisă de autori de culoare. Fascinația francezilor pentru aceștia din urmă își avea, de altfel, rădăcinile în secolul al XIX-lea, însă, după cel de-Al Doilea Război Mondial, ea a căpătat o semnificație politică.

Interesul renăscut pentru afro-americani era parte dintr-un din ce în ce mai puternic antiamericanism care însoțea expansiunea hegemonică americană. Influența culturală crescândă a Americii în Franța a trezit o serie de temeri cu privire la o așa-zisă „americanizare”. Fără îndoială, umilirea Franței în timpul conflagrației mondiale și declinul ei ca putere mondială au contribuit la asemenea reacții xenofobe. Prin urmare, problemele rasiale ale Americii au devenit o sursă de oarecare satisfacție pentru rănitul orgoliu franțuzesc.

Problema rasială a Americii a furnizat, pe de altă parte, și destulă muniție stângii franceze în lupta ei împotriva influenței politice a SUA în Franța. În Communism and the French Intellectuals, istoricul britanic David Caute citează un interviu din Les Lettres Françaises, în care Richard Wright critică disprețul Americii față de artiștii ei. Să ne uităm bunăoară la Les Temps modernes, acolo unde publicau existențialiștii grupați în jurul lui Sartre. Deși nu comunistă și, în pofida aparent ireconciliabilelor diferențe dintre marxism și existențialism, revista promova ideea că marxismul introdusese deja condițiile pentru „umanizarea” societății și „emanciparea” proletariatului.

Această influentă revistă franceză, care a vorbit prima oară și despre importanța rasismului și colonialismului, a fost cea responsabilă de reputația lui Richard Wright în Franța. Sylvia Beach, proprietara faimoasei librării americane din Paris Shakespeare and Company, îi scria la un moment dat lui Wright: „Sper că Sartre a distribuit Les Temps modernes împreună cu Black Boy, care îi interesează enorm pe cititorii francezi. Tot ei așteaptă acum cu nerăbdare Native Son...”.

În timpul primei șederi a lui Wright în Franța, a fost profund mișcat de atenția pe care o primea în cercurile literare franceze și, asemeni multor intelectuali americani la Paris, era impresionat de respectul marelui public pentru scriitori. Tot Wright a rămas convins că Franța nu era măcinată de rasism. Scriitorul american de culoare considera că Franța poate oferi un răspuns la problema libertății în lumea modernă și era sceptic cu privire la orice soluție în/din Statele Unite.

Însă Wright n-a fost optimist nici în legătură cu Uniunea Sovietică. Asemeni altor stângiști deziluzionați, a ajuns să vadă comunismul în aceeași lumină ca fascismul, deși credea deja, de multă vreme, că ambele ideologii răspund acelorași nevoi psihologice. Într-o perioadă în care marxiștii interpretau fascismul ca pe o mișcare mic-burgheză, Wright a înțeles puterea atracției acestuia la cei năpăstuiți. Tot el a avertizat că mahalalele din Chicago ar putea deveni o Vienă a fascismului american.

Singura diferență pe care Richard Wright o găsea între Uniunea Sovietică și Statele Unite era cea în privința metodelor industrializării: spre deosebire de americani, sovieticii le aplicau cu o infinită cruzime, una care ar fi fost imposibilă în SUA datorită tradiției libertății individuale. Desigur, ambele țări au asistat la propriile epurări culturale, însă, în mod oficial, acestea aveau loc doar în Uniunea Sovietică. În orice caz, pentru Wright, rezultatul era același: suprimarea individului!

După interludiul parizian, Wright a perceput ca insurmontabile tensiunile rasiale din New York-ul postbelic. În iulie 1947, la doar jumătate de an după ce revenise acasă, Richard Wright s-a întors la Paris ca expat american. Exilul nu însemna defel că abdicase de la responsabilitățile sale publice de scriitor. Deși denunțase comunismul în 1944 (vezi și eseul său din volumul coordonat de Richard Crossman, Zeul care a dat greș), el a rămas activ și intens politic. Franța a reprezentat mai mult decât un refugiu personal pentru Wright. Privea tradiția umanistă a acestei țări ca pe o alternativă la comunism. A crezut cu tărie că suferința franceză din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a sporit preocupările și viziunile umaniste. Pentru el, umanismul francez era contraponderea la un din ce în ce mai accentuat materialism, soluția stopării anomiei inerente în industrializare.

Faptul că Franța devenise pentru el atât o soluție personală, cât și politică sugerează că exilul n-a reprezentat o ruptură radicală cu trecutul. Mereu outsider, îi era specific lui Wright să caute răspunsuri la căutări personale într-un cadru universal, ca și când ar fi trebuit să-și depășească senzația de izolare. S-a întors la antropologie, sociologie, naturalism și apoi la marxism pentru a găsi o structură obiectivă care să-i permită să-și înțeleagă propriile experiențe emoționale sau să-și verifice intuițiile.

Identificând lupta personală pentru eliberare cu cauza umanității, el și-a dat un anumit respiro după îndepărtarea de Partidul Comunist. Așa a ajuns Franța să însemne pentru el nu alienare, ci patrie spirituală. A părăsit New York-ul pentru Paris tot așa cum părăsise Mississippi-ul pentru Memphis, Memphis pentru Chicago și Chicago pentru New York: mereu în căutarea libertății.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG