Născut la 6 aprilie 1963 în s. Susleni, Orhei. A absolvit Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie ,,Nicolae Testemițanu”, Facultatea medicină generală. Medic neurolog, șeful secției Neurorecuperare în cadrul IMSP SCM ,,Sfânta Treime”
Luni
Ziua începe obișniut – trezirea (complicată la început de săptămână), micul dejun, schimb de mesaje cu scumpa mea soție Adela, care mă ajută să mă mobilizez. Început de săptămână dintr-un șir lung, interminabil, dedicat luptei ”covidice”. Nu am avut iluzii că odată cu trecerea în noul an vom avea altă situație, dar, totuși, aveam alte aștepătări. Când stau să mă gândesc – cum aș putea să formulez, să definesc, succint, impactul anului trecut în viața mea profesională și personală, a familiei mele? Ciudat, dar nu găsesc ceva potrivit.
Ziua în clinică, ce să zic? Banalul că e greu, că e foarte greu? Mă uit la echipa mea, cei ieșiți din tură și noi, colegii de schimb – aceiași ochi triști. Doar privirea vorbește. Masca ne-a schimbat. La propriu și la figurat. Scuze, dar echipamentul de protecție, deși ne-am învățat să-l punem pe noi foarte rapid prin ”antrenament” cotidian, nu ne protejează. Viața arată, că riscul de infectare și reinfectare persistă. Nu avem de ales, mai precis, am ales medicina. Ne-am învățat să comunicăm scurt, la subiect, ca să nu pierdem timpul, cu adevărat foarte prețios pentru pacienți, colegi, rude. Intrăm în zona roșie. Nu mă pot obișnui cu pandemia, deși activez de la deschiderea secției. E o metamorfoză profesională care mă depășește periodic.
Nu-mi amintesc când am adormit
Seara. Cum să o descriu? Oboseală infernală. Nu doar fizic. Încărcătura psihologică care a căzut pe umerii noștri, a sistemului, e de nedescris. Mă las pe canapea să prind ceva la televizor. Telefonul – sună practic continuu. Deși toată lumea știe că nu mai sunt la serviciu, mă solicită – viața și sănătatea oamenilor cunoscuți, sau mai puțin cunoscuți, nu așteaptă respectarea orelor de program. Încerc să intervin ca să pot ajuta oamenii, măcar la telefon. Nu-mi amintesc când am adormit...
Marți
Astăzi am avut nevoie să plec mai devreme la serviciu. S-au internat mai mulți pacienți. Vreau să reușesc să intervin în diagnostic și, în special, în tratament. Toată lumea e conștientă că orice oră e deseori decisivă. Să facem totul în beneficiul pacienților, inclusiv rezerve de utilaje, medicamente. Telefonul suna mereu. Alarmele ambulanțelor nu contenesc. Sunetul lor mi-a devenit o parte indispensabilă a vieții.
Recunosc, că la început, la auzul sirenei tresăream cu toții, aveam bătăi de inimă, ne întrebam – ne aduce încă un pacient, dar cine? Ce vârstă are? Cât e de grav? Un nou caz, în terminologie birocratică seacă, dar pentru noi e o viață de om. De fiecare dată începeam să ne echipăm pe rând, paralel cu sunetele alarmei, ca să reușim să reintrăm în zona roșie.
Faptul că pacienții infectați nu pot fi vizitați de cei dragi în spital, fiind complet izolați, este unul dintre lucrurile cel mai greu de acceptat de către aceștia.
Eram conștienți că am intrat în luptă cu un mare inamic necunoscut
În puținele clipe de liniște relativă mă copleșesc amintirile despre începutul activității în serviciul nou format. Atunci înțelegeam că infecția e o mare pacoste, un pericol biologic, pe care trebuie s-o învingem. Învățam din mers, căutam orice informație, scrisă sau orală, ca să putem face față provocării. Eram conștienți că am intrat în luptă cu un mare inamic necunoscut. Trecusem personal prin boală, am simțit pe pielea mea cum e să fii pacient covid. Ipotetic, știam ce și cum. Și nu doar eu, mulți colegi au trecut prin aceiași experiență penibilă. Din discuțiile cu colegii convalescenți am învățat să ne bucurăm de viață, să o prețuim mult mai mult, în pofida consecințelor fizice și psihice, în pofida noilor încercări care ne așteaptă.
Acasă, în sfârșit. Doar seara mi-am dat seama că azi nu am mâncat nimic. Soția mi-a gătit ceva gustos. Mă așteapta, mă privește și nu îndrăznește să mă întrebe cum a fost ziua. Îmi imaginez cum arăt. Chiar așa, mă simt fericit și iubit. Asta contează.
Miercuri
A fost o zi...ca și cele precedente. Mă bucur, că deja am acumulat ceva experiență, mai mult curaj și abilități practice în lupta cu infecția.
Intrăm în zonă. Pacienți foarte diferiți. Mă refer și la calitățile personale, nu doar medicale. Ca vârstă, ca percepție a bolii, a senzațiilor, simptomelor. E trist că optimiști sunt mai puțini. Disperare. Cu echipa avem discuții zilnice cu pacienții, îi ajutăm. Una din sarcinile noastre este de a induce un climat de abordare pozitivă, optimistă în rândul pacienților. Vrem să-i ajutăm să treacă peste boală cu consecințe cât mai puține. Sub ochii noștri se perindă cele mai triste sau mai fericite istorii de viață. Ne întristăm sau ne bucurăm împreună, în funcţie de caz, toate trec prin inimile noastre. Deși invizibile, emoțiile noastre se ascund în spatele echipametului de protecție.
Aplec urechea la publicațiile și comentariile oamenilor de știință. Protocoalele de lucru iar au suportat modificări. E firesc, studiile clinice aduc dovezi, periodic controversate cu pozițiile expuse în primăvară. Trebuie să ne conformăm, orice realizare importantă obținută în țările dezvoltate ne dau aripi să înaintăm cu fermitate, să muncim cu demnitate, să salvăm vieți în prima linie, unde suntem.
Bucuria mea zi cu zi - să mă întorc acasă, acolo unde sunt așteptat. Familia e un mare dar, care te face să înțelegi ce conteză cu adevărat în viața unui om.
Joi
Dimineața mă trezesc fără alarmă. Cu adevărat mă simt ca un soldat aflat la datorie. Ambulanțele fac coadă. Salut colegii și intrăm în zonă.
E foarte greu să nu te implici emoțional, când stai în fața persoanelor dragi sau rudelor infectate. Covidul e foarte dur și imprevizibil. Nici nu găsec cuvintele potrivite pentru a descrie acea ”furtună” interioară, intelectuală și emoțională, când ajungi să-i tratezi pe ”ai tăi”. E mult mai greu, deși aplici aceliași cunoștințe și experiență. Fiecare oră monitorizată – starea generală, febra, saturația cu oxigen. Acum acești indicatori contează. Să ajung să se externeze, să se însănătoșească cât mai repede. Asta îmi doresc cel mai mult acum!
Împărtăşesc aceste trăiri cu soţia, si ea este medic. Nu dezvăluim tema. Încercăm să privim partea bună, e o parte din viaţa noastră, cu bune şi cu rele.
Vineri
Aud în fiecare zi că toată societatea trebuie să se unească, să se mobilizeze împotriva răului comun, doar împreună vom învinge, etc. Pe stradă și în localuri văd că acest indemn nobil și corect rămâne doar declarativ. În realitate restricțiile nu se respectă. Stau și mă întreb: câți dintre cetățenii noștri încă sunt adepții teoriilor de conspirație? Chiar cifrele de cazuri noi și decese, care se raportează nu sunt convingătoare? Dar și situația în lume, per total, la fel nu este mai îmbucurătoare. Se așteaptă valuri noi – al 3lea... cel puțin. Prognozele sunt deprimante – ne aşteptă ANI de pandemie oare?
Seara am vorbit cu ai mei dragi copilași aflați peste hotare. Ce viață am ajuns! Noi- aici, copiii și nepoțelul – în alte țări. O istorie obișnuită pentru Moldova noastră. Copiii au plecat în căutarea unei vieți mai bune. E mai bună viața acolo, departe de părinți? Și noi? Cum putem să ne obișnuim cu reuniunile familiale doar de sărbători. Așa viaţă ne-am dorit? Sigur că nu. Am observat că zilnic am utilizat în jurnal cuvântul „viaţa”. Am găsit definiţia, pe care o căutam luni, ura! Am o familie frumoasă și sunt un om fericit!