Venerabilul săptămânal britanic The Economist (care, printre altele, e cunoscut pentru interviul exclusiv în care Emmanuel Macron a spus că NATO se află în „moarte cerebrală”) crede că a identificat momentul în care Recep Tayyip Erdoǧan a decis că nu se poate baza pe sprijinul aliaților săi din NATO și s-a întors spre Vladimir Putin: în vara anului 2016, când Erdoǧan a scăpat nevătămat din eșuatul puci militar care a făcut circa 270 de victime, Putin l-a sunat imediat ca să-l consoleze și să-l încurajeze. Și să arate public că se solidarizează cu el.
Occidentalii în schimb, liderii din NATO, organizația militară din care Turcia face parte de șapte decenii, au tăcut inițial, au așteptat rezultatul puciului și au sunat abia după ce a devenit clar că Erdoǧan a scăpat și nu va fi răsturnat și înlocuit.
Deși Turcia și Rusia sunt inamici istorici și au fost întotdeauna în tabere adverse, încă de pe vremea defunctelor lor imperii, calculul lui Putin a funcționat. De îndată, Erdoǧan a călătorit la Moscova unde a semnat un contract pentru o conductă de gaz între cele două țări prin Marea Neagră.
Sigur, mii de oameni au putut vedea pe YouTube imaginile în care Erdoǧan e umilit de Putin, făcut să aștepte lungi minute în anticamera biroului său din Kremlin. Rămâne însă faptul că din 2016 încoace, Erdoǧan a fost șeful de stat străin care a avut cele mai multe întâlniri cu Putin (deși aici The Economist în mod sigur se înșeală: cred că titlul mondial îi revine aici lui Igor Dodon, care în anii 2017-2019, când am încetat să mai calculez, s-a întâlnit cu Putin de mai bine de zece ori!... dar poate că The Economist se referă exclusiv la întâlniri în tête-à-tête.)
Așa încât, Erdogan nu protestează atunci când Putin afirmă că NATO caută să-l răstoarne de la putere, sprijinind de pildă ”agenți” (cum se spune în Rusia) precum Navalnîi. Apropierea ostentativă a Turciei lui Erdogan de Rusia lui Putin e cu atât mai stranie cu cât, pe lângă apartenența sa la NATO, Turcia încă este un candidat pentru a intra în UE.
Până și felul în Erdogan și Putin au ajuns la un târg acceptat reciproc, și de unulși de celălalt, în cadrul recentului conflict din Karabah, arată că înțelegerea lor funcționează. Putin, care sprijină Armenia creștină pe care a reușit să o îndepărteze de UE, nu a protestat atunci când Erdogan i-a ajutat pe azeri cu armament NATO. La rândul său, Erdogan a acceptat ca trupe rusești să se interpună de acum înainte pentru ca armenilor să le rămână un coridor (o șosea, de fapt) spre Karabah.
Avem acolo una din cele mai mari modificări geo-politice ale configurației de după căderea comunismului și prăbușirea URSS în urmă cu trei decenii (ceea ce Putin a numit „cea mai mare tragedie a secolului XX”).
Înainte de căderea comunismului, în deceniile Războiului Rece, URSS și Turcia erau pur și simplu opuse prin definiție, Turcia fiind membru în NATO. Acum, Turcia este tot in NATO, dar cumpără rachete S-400 de la Rusia pe care lasă de înțeles că ar fi gata să le folosească împotriva Greciei, membră tot în NATO.
Dacă Putin ar fi dorit să slăbească alianța militară occidentală, NATO, din interior nu s-ar fi comportat altfel.
Șantajul cu baza de la Incirlik
Tot după sprijinul primit de la Putin în urma puciului eșuat din 2016 a început și șantajul exercitat de Erdogan asupra NATO și SUA prin intermediul bazelor militare de pe teritoriul Turciei.
După multele și prelungitele tensiuni în legătură cu intervenția sa militară în Siria și cu achiziționarea sistemului rus de rachete S-400, Erdogan a trecut la o treaptă superioară a amenințărilor și a avertizat încă din 2019, pe neașteptate, că ar putea închide, „dacă se dovedește necesar“, cele două baze militare ale SUA din Turcia.
„Dacă e nevoie, voi închide și Incirlik, și Kürecik", a spus Erdogan atunci într-un interviu cu canalul de televiziune guvernamental A Haber.
Situată în sudul Turciei, în apropierea frontierei cu Siria, baza aeriană de la Incirlik e folosită de aviația SUA pentru bombardamentele în Siria. Baza de la Kürecik, în sud-estul Anatoliei, adăpostește în schimb un foarte important radar al NATO.
Adevărul este că tot atunci, în 2019, Comisia pentru afaceri externe din Senatul american a adoptat un proiect de lege, sprijinit și de democrați, și de republicani, care prevedea sancțiuni (nedefinite și neaplicate) împotriva Turciei pentru intervenția sa în Siria și pentru achiziționarea rachetelor rusești S-400.
Spre deosebire de baza de la Kürecik, care este a NATO, cea de la Incirlik este folosită doar de SUA și adăpostește armament nuclear. Acolo chestiunea se pune la un alt nivel şi e probabil că Erdogan ar ezita înainte de a încerca în mod real să închidă acea bază, deși, lucru nemaiauzit, a permis de două ori manifestații „spontane” ale populației locale în fața bazei.
Fantasma recurentă a ieșirii Turciei din NATO nu are însă pentru moment vreo bază reală. Turcia depinde la rândul ei de NATO, care îi oferă în continuare garanții de securitate, precum rachetele de interceptare Patriot de la frontiera cu Siria, pe care Turcia însăși le-a solicitat când a avut nevoie.
Iar Putin îi oprimă pe tătarii din Crimeea, lucru la care Erdogan închide ochii într-o tăcere mai elocventă decât orice discurs.
