Trump închisese ochii la tot ce se întâmpla în Libia. Macron se amestecase, și-l făcuse dușman pe Erdogan și se regăsise fără să vrea de partea lui Putin. Așa că era nevoie imediată de un început de ordine în acest dezastru geopolitic de la porțile Europei:
„Cerem Turciei și Rusiei să purceadă de îndată la retragerea forțelor lor din Libia, inclusiv militarii și mercenarii”. Este ceea ce a cerut oficial săptămâna trecută ambasadorul interimar al SUA la ONU Richard Mills.
Mills a cerut nu doar Rusiei și Turciei, dar și Egiptului și Emiratelor Arabe Unite să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a Libiei.
Această cerere oficială, făcută în cadrul Consiliului de Securitate ONU, pune capăt dezinteresului total de care făcuse dovadă administrația Trump față de Libia.
Asta arată poziția clară a administrației Biden față de absența SUA din acea parte a Mediteranei în ultimii ani, unde participanții au părut fi doar Franța, Turcia și Rusia.
Un taxi pentru Tobrouk: Franța și Turcia în Libia
Disputa, devenită foarte personală, între Recep Tayyip Erdogan și Emmanuel Macron a început acum mai bine de un an, în urma reacțiilor lui Macron la intervenționismul militar al lui Erdogan, mai întâi în Siria, apoi în Libia, în ambele aventuri militare, Erdogan punând NATO, alianța militară occidentală din care Turcia face parte, în fața faptului împlinit.
Presa franceză a revelat că Turcia a adus în Libia circa cinci mii de mercenari islamiști din Siria, mercenari care au o serioasă experiență a terenului, după ce au luptat împotriva regimului lui Assad în Siria.
Ankara sprijină guvernul de la Tripoli, cel recunoscut internațional, al lui Faïez Sarraj, dar care e doar o coaliție heteroclită, foarte firavă pe plan militar, în vreme ce Rusia (ca și Egiptul vecin și alte țări arabe) îl sprijină pe mareșalul Haftar, cel ale cărui trupe domină toată partea răsăriteană a țării, Cirenaica. Franța tinde să se situeze de partea acestui Mareșal Haftar, în vreme ce Erdogan își justifică amestecul militar în Libia prin aceea că sprijină guvernul recunoscut de ONU, pe când Franța, aliat din NATO, e de partea unui general rebel (și fără să vrea e de partea Rusiei în Libia).
Macron e astfel foarte critic față de amestecul lui Erdogan în Libia, dar nu spune nimic de sprijinul pe care Putin îl aduce mareșalului Haftar.
Surse militare spun că în apropierea portului libian strategic Sirt, locul de naștere al defunctului dictator Muammar Gaddafi, s-a evitat deja, în ultimul moment, o ciocnire între jihadiști din Siria, aduși de Turcia, și militari egipteni sprijiniți din umbră de Rusia (și de Franța).
Un incident naval evitat
În iunie 2020 deja, s-a ajuns foarte aproape de un primejdios incident naval, când o fregată franceză care patrula în Mediterana a încercat să controleze un cargou turcesc bănuit că ar livra arme uneia din tabere.
Incidentul naval a constat în aceea că în momentul tentativei de perchiziționare a cargoului, fregata franceză a fost ținta radarului navelor turcești care escortau un cargou ce părea a transporta arme destinate Libiei, violând astfel embargoul internațional. O asemenea ațintire a radarului asupra unei alte nave este genul de acțiune ostilă pe care o practică des navele militare rusești împotriva celor ale NATO.
Emmanuel Macron a denunțat «responsabilitatea istorică și criminală a Turciei în Libia». Membru NATO, Turcia este implicată, cum am spus-o, în războiul civil din Libia: Ankara sprijină guvernul de la Tripoli, cel recunoscut internațional, al lui Faïez Sarraj, care e doar o coaliție heteroclită, foarte firavă pe plan militar, în vreme ce Rusia (ca și Egiptul vecin și alte țări arabe) îl sprijină pe mareșalul Haftar, cel ale cărui trupe domină toată partea răsăriteană a țării, Cirenaica. Franța tinde la rândul ei să se situeze de partea acestui Mareșal Haftar, în vreme ce Recep Tayyip Erdogan își justifică amestecul militar în Libia prin aceea că el protejează guvernul recunoscut de ONU, pe când Franța, aliat din NATO, e de partea unui general rebel.
Oricum, experții și programatorii occidentali și ai NATO sunt cât se poate de pesimiști cu privire la viitorul Libiei și la posibilitățile de încheiere a războiului civil. Nimic nu permite anticiparea unei soluții pașnice într-o țară pe care intervenția franco-britanică din 2011, decisă de Nicolas Sarkozy și Tony Blair, a transformat-o în paradis pentru jihadiști și traficanți de arme, droguri, refugiați și migranți, totul situat în poarta Europei, peste mare.
