Succesul lui Nicolae Ceaușescu în interiorul elitei comuniste românești și victoria sa asupra unor rivali puternici în luptele care au urmat decesului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe 19 martie 1965, a fost în mare măsură prefigurat, predeterminat și facilitat de istoria partidului (una marcată de o nedomolită pasiune pentru logica exclusivă a stalinismului).
Generații întregi de comuniști români și-au tratat națiunea ca pe un pion ce trebuie manevrat pe o imaginară tablă de șah. Cu excepția Albaniei lui Enver Hoxha, România a fost singurul stat comunist al Europei de Est care a rezistat undelor de șoc ale celui de-Al XX-lea Congres al PCUS și denunțării cultului stalinist de către Nikita Hrușciov.
Acest lucru merită menționat deoarece în perioada 1948–1956, România găzduise practic Cominformul și revista acestuia, Pentru pace trainică, pentru democrație populară, și chiar își demonstrase loialitatea față de Hrușciov în turbulenta toamnă a anului 1956, când, spre deosebire de Ungaria sau Polonia, România n-a generat nicio mișcare de masă semnificativă favorabilă liberalizării (și aici nu vreau nicicum să trec cu vederea protestele studenților de la București, Cluj, Timișoara).
Mai mult, Gheorghiu-Dej îi convinsese pe liderii sovietici că România era imună la orice „virus burghez” sau „revizionist”: în iunie 1958, bazat pe un complex de aranjamente între români, ruși și iugoslavi, trupele Armatei Sovietice de ocupație părăseau țara. În mintea lui Hrușciov, era un gest de bunăvoință față de Occident, menit să-i calmeze pe cei scandalizați de veștile venite dinspre Budapesta privind executarea lui Imre Nagy și a altor lideri ai guvernului revoluționar maghiar.
Chiar și așa, Hrușciov a calculat greșit: departe de a emula relaxarea limitată a Uniunii Sovietice, conducerea PCR și-a încleștat și mai tare ghearele asupra societății românești. Singurul moment în care comuniștii români au fost 100% de partea sovieticilor s-a petrecut atunci când Moscova a revenit la metodele staliniste. Nu doar că Dej și Politburo-ul său au susținut entuziast și oferit sprijin logistic pentru înăbușirea revoltei din Budapesta din 1956, dar au folosit imaginea sperietorii „revizioniste” pentru a declanșa o masivă vânătoare de vrăjitoare în propriul partid (1957–58) și a se deda la noi epurări în rândurile intelighenției.
Moscova, această Mecca a internaționalismului proletar
Din acest punct de vedere, abjectele trăsături ale ultimei decade Ceaușescu n-ar trebui defel să umbrească problemele structurale ale tradiției totalitare a unui partid copleșit de un teribil complex de inferioritate. „Stilul paranoid” al politicii leniniste locale își avea rădăcinile adânc înfipte într-o mentalitate de underdog, o legitimitate națională problematică și un îndelung testat servilism față de Moscova, această Mecca a internaționalismului proletar. Mai mult, aceeași tradiție se mândrea cu disprețul ei suveran la adresa a tot ceea ce putea aduce a democratizare sau liberalizare.
Acest complex s-a manifestat nu doar în preocuparea excesivă a PCR-ului pentru autenticitate și genealogie, ci și, la un nivel mai general, în nesfârșita obsesie pentru identitate națională și predestinare istorică în rândurile intelighenției românești, comunistă, noncomunistă și anticomunistă deopotrivă.
Caracteristicile unei culturi politice obsedate de propria-i ereditate incertă sunt evidente mai întâi în personalitatea lui Gheorghiu-Dej, apoi în cea a lui Ceaușescu, indiferent de cât de diferiți au fost cei doi bărbați de stat. Acest sindrom de paria este probabil principala explicație pentru grotescul comportament al lui Ceaușescu în ultimii zece ani ai domniei sale politice...
