Alina Bușilă: Născută pe 19 martie 1987 în Chișinău. Este doctorandă, cercetătoare, traducător de engleză și poloneză, terminolog și lingvistă, cu o experiență de peste 10 ani. A studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatea de Drept și Facultatea de Relații Internaționale a Universității de Stat din Moldova. În perioada 2010-2017 a activat în calitate de lector la Departamentul de Traducere, Interpretare și Lingvistică Aplicată. În cadrul doctoratului a făcut studii la Universitatea Carol și Universitatea Masarik din Cehia. În 2018, a efectuat un stagiu de 6 luni în cadrul Parlamentului European. Este autoare a mai multor studii și participantă activă la conferințe internaționale la Paris, Praga, Geneva, Freiburg, Viena, Cluj-Napoca, etc., cu comunicări în domeniul traducerii juridice și limbajelor specializate.
Luni - Violența în familie și extracția
Conform UN Women Moldova, în Republica Moldova, aproximativ 64% de femei au suferit cel puțin o dată în viață o formă de violență din partea soțului sau partenerului. O altă statistică arată că 6 din 10 femei din Moldova se confruntă pe parcursul vieții cu cel puțin o formă de violență – fizică, psihologică, sexuală sau emoțională. Însă și mai gravă este violența în familie, pentru că abuzul este permanent și continuu, iar printre victime sunt și copii.
În ultimele săptămâni s-a întâmplat să particip la mai multe evenimente în domeniul serviciilor sociale, în cadrul cărora s-au pus în discuție multe subiecte dureroase: lipsa accesului persoanelor în etate la servicii sociale (de exemplu, pentru a primi serviciul de asistență socială, solicitanții trebuie să depună o anumită cerere și alte documente. Ulterior, autoritatea stabilește dacă persoana respectivă se încadrează în grupul vulnerabil și este eligibil pentru a primi asistență socială. Au fost cazuri, când solicitanților li s-a refuzat acordarea serviciilor sociale pentru că aveau în casă frigider și termopane, care sunt considerate „obiecte de lux” și nu „obiecte de primă necesitate”); insuficiența asistenților sociali (într-o localitate din Moldova, polițistul lucrează inclusiv ca și asistent social, pentru că nu există alt personal); incapacitatea sistemului de a acoperi toate necesitățile grupurilor vulnerabile (de exemplu, cu o populație de 80 000 de locuitori, Edineț are doar 100 de asistenți sociali); disponibilitatea redusă de servicii sociale comunitare pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale; lipsa oportunităților pentru persoanele cu dizabilități fizice și intelectuale; acutizarea fenomenului „orfanului social”, fiind vorba de copiii lăsați singuri sau în grija rudelor, vecinilor, de părinții care pleacă la lucru peste hotare. Trebuie să menționez că aceste probleme s-au acutizat și mai mult în contextul pandemiei. Însă ceea ce mi-a atras atenția este violența în familie și modul în care statul gestionează și combate acest fenomen. Astfel, conform metodologiilor, în situația unui caz de violență în familie, mama (90-95% din totalul victimelor violenței în familie sunt femei) și copilul sunt „extrași” din casă și plasați într-un centru, unde pot primi asistență și protecție, iar abuzatorul rămâne în casă. De regulă, acest centru poate fi în localitatea unde locuiește familia, însă poate fi și într-un centru raional. Acum imaginați-vă că această femeie are un loc de muncă în localitatea sa, iar copiii merg la școală sau grădiniță. În cazul plasării acestora undeva în afara localității, mama riscă să rămână fără serviciu, iar copiii nu-și pot continua studiile. O paradigmă inumană.
Pe teritoriul Republicii Moldova funcționează circa 10 centre prestatoare de servicii adresate victimelor violenței în familie.
Marți - Dezinstituționalizarea
Statistica arată, că la data de 01.01.2020, în Republica Moldova numărul total al persoanelor cu dizabilități constituia 176 100, inclusiv 10 700 copii, fiind în descreștere cu 3 500 persoane faţă de anul 2017. Din totalul persoanelor cu dizabilități, circa 48,0% sunt femei şi 52,0% sunt bărbaţi; 62% locuiesc în zone rurale și 38% locuiesc în zone urbane. Persoanele cu dizabilități reprezintă 5,0% din populația totală a țării, iar copiii cu dizabilități reprezintă 1,6% din numărul total al copiilor Republicii Moldova.
Termenul dezinstituționalizare se referă la transferul persoanelor cu dizabilități din centrele rezidențiale de tip vechi (de exemplu, internat) și plasarea acestora în servicii sociale comunitare de alternativă, cum ar fi locuință protejată, casă comunitară, plasament familial, etc. La moment, în Moldova funcționează 6 instituții rezidențiale gestionate de ANAS: 4 centre de plasament temporar pentru persoane cu dizabilități (adulte) în municipiul Bălți (capacitatea de 550 de locuri), satul Cocieri (r. Dubăsari, capacitatea 350 locuri), comuna Bădiceni (r. Soroca, capacitatea 450 locuri) și satul Brînzeni (r. Edineț, capacitatea 300 locuri), și 2 centre de plasament temporar pentru copii cu dizabilități, amplasate în orașul Orhei (băieți) și orașul Hîncești (fete), ambele cu capacitatea de 350 de locuri.
În Republica Moldova, despre dezinstituționalizare se vorbește din 2015, atunci când Raportorul Special ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități a efectuat prima vizită de monitorizare în Republica Moldova, după ce în 2010, Moldova ratificase Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Ulterior, în 2017, apare primul Raport de țară privind implementarea Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, care a scos la iveală o serie de provocări. Tot atunci au fost formulate mai multe recomandări, cele mai principale fiind accelerarea procesului de dezinstituționalizare și elaborarea fără întârziere a unui plan de acțiuni cu privire la implementarea reformelor de dezinstituționalizare. Ca urmare a acestei recomandări, în 2018 Guvernul a adoptat Programul național de dezinstituționalizare a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale din instituțiile rezidențiale gestionate de Agenția Națională Asistență Socială pentru anii 2018-2026 și Planul de acțiuni privind implementarea acestuia. Programul urmărește dezinstituționalizarea a circa 60% din numărul total de beneficiari din sistemul rezidențial. Așa cum era de așteptat, procesul de dezinstituționalizare evoluează, însă foarte încet. Mai mult decât atât, pandemia a complicat lucrurile și mai mult. Aflându-se în izolare, presiune emoțională continuă, stres și singurătate, persoanele dezinstituționalizate riscă să fie re-instituționalizate, pentru că nu pot avea grijă de sine.
Miercuri - Generația COVID
Conform unei statistici realizate în România, de la începutul pandemiei, 47,5% dintre copiii s-au simțit plictisiți, 32,7% s-au simțit obosiți, 27,1% sunt triști, iar 23,2% sunt furioși. Plictiseala, oboseala, tristețea și furia sunt primele semne ale prezenței unei crize de sănătate mintală în rândul tinerilor.
Citeam o săptămână în urmă un articol despre „Gen C” sau „Generația Covid”. După cum știm, pandemia a fost declarată oficial de către Organizația Mondială a Sănătății la data de 11 martie 2020, la câteva luni după apariția virusului în China. Conform autorului articolului, termenul Generația Covid încă nu are o definiție clară, dar eventual s-ar putea referi la copiii născuți începând cu anul 2016 până în 2030.
De-a lungul timpului, civilizația a creat mai multe generații. Este vorba de „Silent Generation” (copiii născuți în perioada 1925-1945), „Baby Boomers” (1946-1964), „Generația X” (1965-1980), „Generația milenialilor” (1981-1996), „Generația Z” (1997-2010), și „Generația Covid”. Ceea ce este interesant este că Generația Z, la fel, a folosit tehnologia digitală de la o vârstă fragedă, este familiarizată cu internetul și cu social media, dar nu este neapărat alfabetizată digital. Generația Covid se pare că va soluționa această lacună, prin impunerea alfabetizării digitale. Ceea ce este dramatic, este că pandemia va modela inclusiv și viețile copiilor care se vor naște după pandemie.
Generația Covid în Moldova sunt copiii din școala primară, care au învățat să scrie pe Zoom; copiii care nu au avut echipament tehnic și nu au putut participa la lecții, fiind privați în acest fel de dreptul la învățătură; copiii care au simțit acut inechitatea socială, doar pentru că nu au un laptop conectat la internet; copiii care sunt impuși de criza pandemică să-și petreacă o mare parte din rutină în mediul online și TikTok; copiii care își trăiesc primele experiențe de viață în două extreme: fie în mediul online sau izolați în casă; copiii privați de viață socială și joacă; copiii care au văzut 2 lumi – lumea până la pandemie și lumea în pandemie; copiii care au învățat prea devreme despre stres, presiune și singurătate; copiii, pe care pandemia i-a distanțat fizic și social; copiii, care știu mai multe despre dezinfectanți și spălat pe mâini, decât despre comunicare și distracție. Există riscul că acești copii vor deveni anti-sociali.
Însă cel mai grav este că pentru Generația Covid, această perioadă nu este o situație de urgență în sănătate publică, ci o criză de sănătate mintală, care va crea pe termen lung efecte devastatoare.
Joi - Setea de intelectuali si elită
Aud deseori la televizor și citesc în presă despre „elita politică de la Chișinău” și „intelectualii de la Chișinău”, și nu înțeleg dacă acești termeni sunt utilizați pentru a ridiculiza sau pentru a prezenta o realitate. La lecțiile de istorie și limbă și literatură română, precum și din cărțile pe care le-am citit pe parcursul vieții, am dedus că intelectualii și elita reprezintă cei mai aleși oameni ai unei societăți, care au o pregătire culturală excepțională și o educație aleasă, care posedă un rafinament prin felul lor de a fi, care sunt unici prin preocupări sau profesie, care au o gândire critică extraordinară, care știu despre etichetă și estetic nu doar în artă, dar și în comportament sau gândire, nemaivorbind de faptul că elita și intelectualii au fost reprezentați întotdeauna de către filozofi, pictori, profesori, scriitori, jurnaliști, etc.
Astăzi, elita și intelectualul nu mai există, pentru că nu se mai produce gândire sau modele de gândire. Intelectualul este astăzi un influencer, un diletant, de multe ori agramat, iar elita – cei cu mulți bani, însă cu puțină gândire. Valoarea pe care trebuie să o aibă un intelectual sau elita a fost simplificată maximal, depreciată și redusă la „like-uri” pe rețelele de socializare. Îmi amintesc și acum discursul lui Umberto Eco din 2015 cu jurnaliștii, atunci când i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Torino: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”.
Vineri – Hărțuirea stradală fără voce în Moldova
În limba engleză există mai mulți termeni pentru a descrie fenomenul hărțuirii verbale sexuale stradale a persoanelor de sex feminin, cum ar fi: catcalling, public sexual harassment, street harassment, honking, wolf-whistling, stalking, eve-teasing, etc. În unele țări, acest comportament este calificat drept infracțional sau contravențional. În limba română nu avem un termen special și nici măcar o preocupare la nivel de societate și factori de decizie în această privință. Și motivul este simplu: hărțuirea sexuală stradală nu are voce în Moldova. Victimele sunt în toate cazurile fete tinere (de regulă, minore), iar acestea nu vor vorbi despre asta (din cauza rușinii, din cauza absenței părinților, din cauza unei educații precare, a unei relații fragile cu membrii familiei, etc.). Celelalte – vor ignora și trata cu indiferență aceste experiențe. De ce este condamnabil și grav acest comportament? Pentru că atentează asupra demnității persoanei, drepturilor omului, securității și integrității individuale. Și nu este vorba de o pornire feministă de-a mea, ci de o frustrare aproape zilnică. De la șoferi de troleibuze, polițiști, tipi întâmplători de pe stradă, și conducători auto de Porsche, hărțuirea stradală înflorește în această țară medievală. A trata problema în paradigma lipsei educației hărțuitorului, flirt, misoginism, porniri comportamentale inadecvate, discurs de ură, etc., înseamnă a încuraja astfel de comportamente. Într-un discurs al Alexandrei Ocasio-Cortez din 2020, care este membră a Congresului Statelor Unite, în care a criticat un coleg de-al său care o insultase vulgar chiar în clădirea Congresului, am găsit pentru mine o explicație a acestui fenomen: „It is sth cultural. It is a culture of lack of impunity.” (”[Hărțuirea verbală sexuală] ține de cultură. Este vorba de cultura lipsei impunității.”) Totuși, sunt unii care au schimbat această cultură. Peru are legi adoptate din 2015, care pedepsesc hărțuirea stradală. În Phillipine, de exemplu, există o lege adoptată în 2016, care pedepsește hărțuirea sexuală stradală cu amenzi usturătoare sau pușcărie. În Franța, în 2018 a fost votată o lege anti-hărțuire stradală, care stabilește o amendă de 750 euro, care poate crește în dependență de gravitate. Îmi este greu să-mi dau seama cum funcționează în practică aceste legi și cum poți demonstra un caz de hărțuire stradală, dar măcar s-au făcut niște primi pași de sensibilizare, informare, prevenire și pedepsire a acestor comportamente degradante.